Când soțul m-a trimis departe: Povestea unei singurătăți în doi

— Nu mai pot, Ioana! Am nevoie de o pauză, nu mai rezist! Du-te la ai tăi câteva săptămâni, te rog!

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca un trăsnet într-o noapte de vară. Era trecut de miezul nopții, iar Klara plângea neîncetat de ore întregi. Încercam să o liniștesc, să nu-l deranjez pe Vlad, dar el s-a ridicat brusc din pat, cu ochii injectați de oboseală și frustrare. M-am uitat la el, cu Klara în brațe, și am simțit cum tot universul meu se prăbușește.

— Vlad, nu pot să plec acum… E abia născută, am nevoie de tine!

— Ioana, nu mă mai interesează! Nu mai suport plânsul ăsta, nu mai suport nimic! Dacă nu pleci tu, plec eu!

Am rămas încremenită. M-am simțit mică, inutilă, ca o povară. În mintea mea se derulau toate promisiunile lui dinainte de naștere: „O să fiu lângă tine mereu”, „O să fim o familie adevărată”. Acum, tot ce voia era să scape de mine și de copilul nostru.

A doua zi dimineață am împachetat câteva haine pentru mine și pentru Klara. Mama a venit după noi cu Dacia veche, fără să întrebe prea multe. Pe drum, am privit pe geam la câmpurile galbene și la norii grei. Îmi venea să urlu, dar nu puteam. Trebuia să fiu puternică pentru Klara.

Ajunsă acasă la părinți, m-am simțit din nou copil. Tata m-a privit lung, fără să spună nimic. Mama a oftat și a început să pregătească supă. În fiecare seară mă întrebam dacă Vlad mă va suna, dacă îi e dor de noi. Dar telefonul rămânea mut.

— Ioana, trebuie să fii tare! — îmi spunea mama în timp ce îmi aducea ceaiul la pat. — Așa sunt bărbații… Se sperie când văd cât e de greu.

— Dar nu e normal! — am izbucnit într-o seară. — Nu trebuia să fim o echipă? Nu trebuia să fie lângă mine?

Mama a tăcut. Știa că nu există răspunsuri simple.

Au trecut zilele una după alta. Klara plângea mult, iar eu mă simțeam tot mai vinovată. Poate că nu sunt o mamă bună. Poate că Vlad are dreptate și eu sunt problema. Într-o noapte, când Klara adormise în sfârșit, am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Tata a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ioana, nu e vina ta. Să nu crezi asta niciodată. Vlad trebuie să-și asume ce a promis.

Dar cum să nu mă simt vinovată? În sat deja se vorbea: „A plecat de la bărbat cu copilul”, „Oare ce-o fi făcut?”. Mă simțeam judecată la fiecare pas, chiar și când mergeam la magazin după lapte.

Într-o zi, Vlad m-a sunat.

— Ioana… poate ar trebui să mai stai acolo o vreme. Nu cred că sunt pregătit pentru viața asta… Nu mă regăsesc.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Vlad, avem un copil! Nu poți fugi la nesfârșit!

— Nu fug… doar că… nu pot acum.

Am închis telefonul și am simțit că mă prăbușesc. Mama a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.

— O să treacă și asta…

Dar nu trecea nimic. Zilele erau toate la fel: oboseală, plâns de copil, dor de Vlad și sentimentul că nu mai am niciun rost. Prietenele mele din oraș îmi scriau mesaje scurte: „O să fie bine”, „Fii tare”. Dar nimeni nu știa cât de greu e să fii singură în doi.

Într-o seară, tata a venit cu o sticlă de vin și două pahare.

— Hai să bem un pahar, fata tatei. Să-ți spun ceva: eu am stat lângă mama ta chiar și când mi-a fost greu. Așa e familia adevărată.

Am plâns din nou. Mi-am dat seama că Vlad nu era pregătit pentru viața pe care o visam împreună. Dar nici eu nu eram pregătită pentru atâta singurătate.

Au trecut două luni până când Vlad a venit după noi. Era slab, cu cearcăne adânci.

— Ioana… îmi pare rău. N-am știut cum să fac față.

L-am privit lung.

— Și eu am avut nevoie de tine… Dar tu ai ales să fugi.

A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— Nu știu dacă mai pot avea încredere în tine…

A rămas tăcut. Klara s-a trezit și a început să plângă. Vlad s-a apropiat timid și a luat-o în brațe pentru prima dată fără teamă.

Nu știu ce va fi mai departe. Poate că vom reuși să fim din nou o familie sau poate drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu sigur că nimeni nu merită să fie atât de singur într-o relație care ar trebui să fie despre sprijin și iubire.

Oare câte femei trăiesc aceeași singurătate ca mine? Oare câți bărbați fug atunci când devine greu? Ce înseamnă cu adevărat să fii familie?