Când soțul meu a dat toată munca mea mamei lui – furtuna din bucătăria noastră românească

— Unde sunt sarmalele? Unde e ciorba de burtă? Am întrebat aproape șoptit, cu mâinile tremurânde pe ușa frigiderului larg deschisă. Era luni seara, iar bucătăria mirosea încă a ceapă călită și foi de dafin, dar rafturile erau goale. M-am uitat la Radu, soțul meu, care stătea la masă cu telefonul în mână, absent.

— Le-am dus la mama, a spus el, fără să ridice privirea. Are nevoie mai mare decât noi. Știi că nu se simte bine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată duminica am stat în picioare, am tocat, am fiert, am gustat, am pus suflet în fiecare fel de mâncare. Nu doar pentru noi doi și fetița noastră, Ilinca, ci și pentru că voiam să simt că fac ceva bun pentru familia noastră. Era modul meu de a arăta că-mi pasă, că țin la ei. Și acum totul dispăruse, ca și cum n-ar fi contat deloc.

— Nu m-ai întrebat nimic. Nici măcar nu mi-ai spus! am izbucnit, vocea mea tremurând între furie și neputință.

Radu a ridicat din umeri.

— E mama. Nu puteam s-o las fără mâncare. Tu oricum gătești repede.

M-am simțit invizibilă. Ca și cum munca mea nu avea nicio valoare. Ca și cum eu eram doar un fel de extensie a gospodăriei lui, nu o parteneră cu drepturi egale. M-am dus în dormitor și am plâns în pernă, încercând să nu mă audă Ilinca.

A doua zi dimineață, soacra mea, doamna Maria, m-a sunat să-mi mulțumească pentru mâncare. Vocea ei era caldă, dar simțeam în ea o notă de superioritate.

— Sarmalele tale sunt bune, dar tot ale mele erau mai gustoase pe vremuri. Poate data viitoare pui mai puțin orez.

Am închis telefonul cu un nod în gât. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt suficient de bună pentru familia lui Radu. De când ne-am căsătorit, Maria a găsit mereu motive să mă corecteze: ba nu calc bine cămășile, ba nu știu să fac cozonac ca lumea, ba nu sunt destul de atentă cu Ilinca.

În acea seară, când Radu s-a întors de la serviciu, l-am așteptat cu masa goală. Ilinca ronțăia un covrig pe canapea.

— Ce-i asta? N-ai gătit nimic?

— Nu. Am crezut că poate mama ta are ceva pentru noi.

S-a uitat la mine lung, apoi a oftat.

— Nu înțeleg de ce faci atâta caz. E doar mâncare.

— Pentru tine poate e doar mâncare. Pentru mine e timp, e efort, e dragoste. Și tu ai dat totul fără să mă întrebi. Nu sunt menajera ta!

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri vechi scoase la suprafață: că nu petrecem destul timp împreună, că el muncește prea mult și eu mă plâng prea des, că mama lui e singură și bolnavă și trebuie ajutată. Dar nimeni nu vorbea despre mine — despre cum mă simt eu când sunt mereu pe locul doi.

În zilele următoare am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate exagerez? Poate chiar ar trebui să fiu mai înțelegătoare? Dar apoi am văzut-o pe Ilinca privind la mine cu ochii mari când plângeam în baie. Și mi-am dat seama că nu vreau ca ea să crească văzându-și mama călcată în picioare.

Am decis să vorbesc cu Radu altfel. Sâmbătă dimineață i-am propus să mergem împreună la Maria cu o tavă de prăjituri făcute de mine.

— Vreau să-i ducem împreună. Să vadă că suntem o echipă.

A acceptat fără tragere de inimă. La Maria acasă, atmosfera era tensionată. Ea ne-a întâmpinat cu un zâmbet forțat.

— Ce-i asta? Prăjituri? Dar eu nu pot mânca dulce!

Radu s-a uitat la mine jenat. Am inspirat adânc și am spus:

— Am vrut doar să văd dacă putem face lucrurile împreună. Să nu mai simt că tot ce fac eu se duce pe apa sâmbetei.

Maria a tăcut o clipă, apoi a zis:

— Eu n-am avut niciodată parte de ajutor când eram tânără. Poate de-asta cer prea mult acum.

Am plecat acasă fără să spunem prea multe. Dar ceva s-a schimbat — Radu părea mai atent la gesturile mele mici; Ilinca a venit și m-a îmbrățișat fără motiv.

În seara aceea am stat singură pe balcon și m-am întrebat: oare cât trebuie să sacrificăm din noi pentru familie? Unde se termină datoria și unde începe dreptul nostru la respect? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu — dar știu sigur că nu vreau ca fiica mea să creadă că dragostea înseamnă să te anulezi pentru ceilalți.