Când soțul meu era plecat, soacra m-a dat afară din casă – Povestea trădării, umilinței și a forței pe care am descoperit-o în mine

— Ieși afară! Nu mai ai ce căuta aici!
Vocea ascuțită a soacrei mele, Elena, a răsunat ca un tunet în holul mic al apartamentului. Ploua cu găleata afară, iar eu stăteam cu mâinile tremurânde pe valiza veche, încercând să-mi adun gândurile. Nu-mi venea să cred că se întâmplă asta. Radu, soțul meu, era plecat în delegație la Cluj pentru încă o săptămână. Înainte să plece, îmi spusese să am grijă de mama lui, că e bolnavă și are nevoie de ajutor. Dar nimic nu mă pregătise pentru această noapte.

— Elena, te rog… e târziu, nu am unde să merg…
— Nu mă interesează! Ai stricat destul casa asta! Ai impresia că dacă Radu nu e aici, poți face ce vrei? Să nu te mai văd!

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng. M-am uitat la chipul ei – rece, tăios, cu ochii mici și negri care mă priveau ca pe o intrusă. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să-i câștig încrederea: mesele de duminică, ajutorul prin casă, răbdarea cu replicile ei acide. Niciodată nu fusese de acord cu mine. Pentru ea eram doar fata aceea din provincie care i-a furat băiatul.

Am ieșit pe scări cu valiza după mine. Ploua atât de tare încât hainele mi s-au lipit imediat de piele. Am mers pe jos până la stația de autobuz, fără să știu unde să mă duc. Nu aveam părinți în București – mama murise acum trei ani, iar tata era la țară, bolnav și neputincios. Prietenele mele erau ocupate cu viețile lor; nu voiam să deranjez pe nimeni la ora aceea.

Am stat pe o bancă sub un copac, încercând să-mi adun curajul. Telefonul îmi vibra în geantă – era Radu. Am răspuns cu voce stinsă:

— Ce faci, iubito? Totul e bine acasă?
— Da… adică… Radu, mama ta… m-a dat afară.

A urmat o tăcere lungă. L-am auzit oftând.

— Oana, nu pot să cred… Dar ce-ai făcut?
— Nimic! Pur și simplu… a spus că nu mă mai vrea acolo.

— O să vorbesc cu ea mâine dimineață. Stai la o prietenă până atunci, te rog.

Am simțit cum mă scufund într-o mare de neputință. De ce nu mă apăra? De ce trebuia mereu să fiu eu cea care cedează?

Am dormit la Irina, colega mea de la birou. M-a primit fără întrebări, mi-a dat un ceai cald și o pătură groasă. În dimineața următoare m-am dus direct la serviciu, cu ochii umflați de nesomn. Șefa mea, doamna Popescu, m-a privit lung:

— Oana, ai pățit ceva?
— Nu… doar o noapte grea.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Radu. Îmi promitea mereu că va rezolva totul când se întoarce. Dar când a venit acasă, a găsit-o pe Elena plângând teatral:

— Radu, fata asta m-a jignit! M-a făcut nebună! Nu mai pot trăi cu ea sub același acoperiș!

Radu s-a uitat la mine cu ochi goi:

— Oana… poate ar trebui să stai o vreme la Irina. Să se liniștească lucrurile.

Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Nu era prima dată când mama lui reușea să ne certe, dar niciodată nu fusese atât de grav. Am început să mă întreb dacă nu cumva el nu voia să lupte pentru mine. Dacă nu cumva eram doar un bagaj incomod între el și mama lui.

Au urmat săptămâni grele. Am stat la Irina cât am putut, apoi am găsit o garsonieră mică în Drumul Taberei. M-am mutat cu puținele lucruri pe care le aveam – câteva haine, două cărți și o fotografie cu mama.

Într-o seară, după serviciu, Radu a venit la mine:

— Oana… nu știu ce să fac. Mama e bolnavă, are nevoie de mine… Dar și tu ești soția mea…

— Radu, eu nu vreau să alegi între noi. Vreau doar respect. Să știu că sunt importantă pentru tine.

A tăcut mult timp. Apoi a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni în care am trăit ca doi străini. Vorbeam doar despre facturi sau acte. Niciun gest de tandrețe, niciun plan împreună. Într-o zi am primit actele de divorț prin poștă. Nici măcar nu a avut curajul să vină să-mi spună în față.

Am plâns mult atunci. M-am simțit trădată și umilită – nu doar de Elena, ci mai ales de omul pe care îl iubeam. Dar încet-încet am început să mă ridic. Am redecorat garsoniera, am ieșit cu fetele la film, am început un curs de pictură despre care visam de ani de zile.

Într-o zi m-am întâlnit cu Elena la piață. M-a privit cu dispreț:

— Vezi? Fără Radu nu ești nimic!

Am zâmbit pentru prima dată sincer:

— Ba da, doamnă Elena. Fără Radu sunt eu însămi.

Acum privesc în urmă și îmi dau seama că acea noapte ploioasă a fost începutul unei alte vieți pentru mine. Am descoperit că pot fi puternică chiar și atunci când toți mă lasă la pământ.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc umilința asta în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi? Poate povestea mea va da curaj cuiva să facă primul pas.