Când Soțul Meu M-a Uitase: Povestea Unei Trădări și a Unei Alegeri Dureroase

— Irina, nu pot să cred că ai venit! Glasul lui Vlad tremura, undeva între disperare și rușine. Stătea în pragul apartamentului nostru vechi din Drumul Taberei, ud leoarcă, cu ochii roșii și barba crescută neîngrijit. Ploua cu găleata afară, iar eu tremuram nu doar de frig, ci și de furie.

Nu-l mai văzusem de aproape doi ani. De când plecase fără să privească înapoi, lăsându-mă cu inima frântă și cu toate facturile pe cap. Îmi amintesc perfect ziua aceea: el, făcându-și bagajele în tăcere, eu plângând în bucătărie, iar mama bătând la ușă cu o ciorbă caldă. „Lasă-l, Irina, nu e bărbat pentru tine”, mi-a spus atunci. Dar eu nu am ascultat-o.

Acum, după tot acest timp, Vlad mă suna la miezul nopții: „Te rog, vino. Nu am pe nimeni altcineva.”

M-am uitat la el și am simțit cum vechile răni se deschid din nou. — Ce vrei de la mine, Vlad? Ai uitat că exist timp de doi ani și acum te aștepți să fiu aici pentru tine?

A oftat adânc și s-a sprijinit de tocul ușii. — Tatăl meu e la spital. Nu știu ce să fac. Mama nu vorbește cu mine, frate-meu e plecat în Italia… Tu ești singura care știe cum să mă liniștească.

Am vrut să-l trântesc cu tot cu ușă. Dar ceva în vocea lui m-a făcut să rămân. Poate era mila sau poate era acea parte din mine care încă spera că omul pe care l-am iubit cândva mai există pe undeva sub straturile de vinovăție și lașitate.

Am intrat în apartament și am simțit mirosul vechi de mucegai și cafea arsă. Pe masă erau sticle goale de bere și o scrumieră plină. Vlad s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă el, fără să spun nimic.

— De ce ai plecat atunci? am întrebat încet.

— Nu știu… M-am speriat. Totul era prea mult: jobul, banii, presiunea de la ai mei… Și tu erai mereu atât de puternică încât m-am simțit mic lângă tine.

Am simțit cum mă înfurii din nou. — Puternică? Am fost puternică pentru că nu aveam de ales! Cine crezi că a plătit chiria după ce ai dispărut? Cine a stat nopți întregi să-ți caute prin acte și datorii?

A tăcut. În tăcerea aceea apăsătoare am auzit doar ploaia bătând în geamuri.

— Irina, nu vreau să te rănesc din nou. Dar nu am pe nimeni altcineva… Te rog, ajută-mă măcar acum.

Am stat acolo minute bune, privind la omul care cândva îmi fusese totul și care acum era doar o umbră a trecutului. M-am gândit la mama, care mereu mi-a spus să nu mă întorc niciodată la el. La sora mea, Ana, care mi-a zis: „Dacă îl ajuți iar, o să te pierzi pe tine însăți.”

Dar ce faci când cineva pe care l-ai iubit atât de mult îți cere ajutorul? Poți să-l lași să se prăbușească sau te sacrifici încă o dată?

Am decis să-l ajut. Am mers împreună la spitalul Municipal, unde tatăl lui era internat la Terapie Intensivă. Am vorbit cu medicii, am sunat-o pe mama lui Vlad — care nici măcar nu mi-a răspuns la salut — și am stat acolo până dimineața.

În acele ore lungi pe holurile reci ale spitalului, am văzut cât de singur era Vlad. Și cât de mult mă consumam eu pentru problemele altora.

Când am ieșit afară, soarele răsărise deja peste Bucureștiul ud și obosit. Vlad m-a privit cu ochii umflați de nesomn.

— Irina… Nu merit ce ai făcut pentru mine azi-noapte.

— Nu faci asta pentru că meriți, Vlad. O fac pentru că încă mai cred că oamenii pot fi salvați. Dar nu mai pot fi eu cea care te salvează mereu.

A încercat să mă ia de mână, dar m-am tras înapoi.

— Ai nevoie de ajutor adevărat, Vlad. Nu doar de cineva care să-ți șteargă lacrimile o noapte. Trebuie să te ridici singur.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă am început să plâng — nu pentru Vlad, ci pentru mine însămi. Pentru anii pierduți, pentru speranțele risipite și pentru faptul că încă mai credeam că pot repara ceea ce s-a rupt demult.

Acasă m-a așteptat mama cu cafeaua fierbinte și privirea ei blândă.

— Ai făcut ce trebuia, Irina. Dar acum e timpul să te gândești la tine.

Am dat din cap și am privit pe fereastră la orașul care se trezea încet după furtună.

Mă întreb: Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei care ne-au rănit? Și unde tragem linia dintre compasiune și pierderea propriei identități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?