Când străinii îți bat la ușă: Noaptea care mi-a schimbat viața în blocul de pe Bulevardul Drumul Taberei

— Cine e la ușă la ora asta? am șoptit, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Era trecut de miezul nopții, iar blocul de pe Drumul Taberei era scufundat într-o liniște apăsătoare, spartă doar de zgomotul ploii care bătea în geam. Mă ridicasem din pat, încă amețită de somn, convinsă că poate e vreo urgență la etajul vecin. Dar când am privit pe vizor, am văzut o familie întreagă: o femeie cu ochii roșii de plâns, un bărbat cu palmele strânse pe lângă corp și o fetiță de vreo șase ani, care ținea strâns un ursuleț murdar.

— Bună seara, a spus femeia, cu voce tremurată. Ne scuzați că vă deranjăm, dar… credem că acesta este apartamentul nostru. Am locuit aici până acum trei luni.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Cum adică? Eu stăteam aici de aproape un an, cu chirie, iar proprietara, doamna Stanciu, era mereu promptă cu chitanțele și facturile. Am deschis ușa pe jumătate, ținând lanțul tras.

— Poate vă înșelați, am spus încercând să-mi păstrez calmul. Eu am contract de închiriere, totul e în regulă.

Bărbatul a scos din buzunar o cheie veche și a încercat să o potrivească în yală. Nu s-a potrivit. Fetița a început să plângă încet, iar femeia s-a prăbușit pe covorașul de la intrare.

— Vă rog, măcar lăsați-ne să intrăm puțin, să vedem… poate recunoaștem ceva. Nu avem unde să mergem la ora asta. Am venit din Galați, după ce am strâns bani luni de zile să ne întoarcem acasă.

Am simțit un amestec de milă și teamă. Să-i las să intre? Dacă mint? Dacă e o înșelătorie? Am auzit atâtea povești cu spargeri și escrocherii în blocuri. Dar privirea fetiței m-a dezarmat.

— Stați puțin, am spus. Să sunăm la poliție, să clarificăm. Nu pot să vă las să intrați așa, în miez de noapte.

Bărbatul a dat din cap, resemnat. — Faceți cum credeți. Noi nu vrem decât să știm ce s-a întâmplat cu casa noastră.

Am sunat la 112, cu mâinile tremurând. În timp ce așteptam să vină poliția, am încercat să aflu mai multe.

— Cum adică ați locuit aici? Proprietara mi-a spus că ați plecat de bunăvoie.

Femeia a izbucnit în plâns. — Ne-a dat afară. Am rămas fără serviciu, nu am mai putut plăti chiria. Ne-a spus că ne așteaptă când ne revenim. Dar când am sunat-o, nu ne-a mai răspuns. Azi am venit direct aici, cu speranța că ne putem întoarce.

Am simțit un nod în gât. Doamna Stanciu mi se păruse mereu rece, dar corectă. Să fi mințit? Să fi profitat de disperarea acestei familii?

Când au ajuns polițiștii, vecinii deja ieșiseră pe hol, curioși și iritați. Domnul Ionescu de la trei a început să strige:

— Ce se întâmplă aici? Nu ne mai ajunge câtă gălăgie faceți ziua?

Polițistul a cerut actele tuturor. Eu am arătat contractul de închiriere, bărbatul a scos o copie veche a unui contract de comodat. Femeia a arătat poze cu fetița în camera care acum era dormitorul meu.

— Doamnă, a spus polițistul către mine, legal, dumneavoastră aveți dreptate. Dar moral… nu știu ce să zic.

Familia a fost rugată să plece. Fetița a privit înapoi, cu ochii mari, către ușa care fusese cândva a lor. Am închis ușa și am rămas sprijinită de ea, tremurând. Am simțit că am făcut ceva greșit, deși nu era vina mea. Toată noaptea am auzit pași pe hol, șoapte, suspine. Nu am putut dormi.

A doua zi, am sunat-o pe doamna Stanciu. A răspuns sec:

— Nu vă băgați unde nu vă fierbe oala. Eu am dreptul să închiriez cui vreau.

M-am simțit murdară. Am început să privesc altfel fiecare colț al apartamentului: dulapul, în care poate fetița își ținea jucăriile, peretele pe care încă se vedea urma unui abțibild. Am găsit sub pat o brățară de plastic roz. Am plâns.

Seara, la magazin, am întâlnit-o pe vecina de la doi, doamna Mădălina. Mi-a spus în șoaptă:

— Știi, nu ești prima care pățește așa. Doamna Stanciu a mai dat afară oameni. Nimeni nu spune nimic, de frică să nu rămână pe drumuri.

Am început să mă întreb: cât valorează siguranța mea, dacă e construită pe suferința altora? Cât de ușor putem deveni indiferenți la dramele celor de lângă noi, doar pentru că avem acte în regulă?

În seara aceea, am lăsat o pungă cu mâncare și o pătură la intrarea blocului. Nu știu dacă familia aceea a mai trecut pe acolo. Dar de atunci, nu mai pot privi ușa apartamentului meu la fel.

Mă întreb: ce aș fi făcut dacă eram eu în locul lor? Cât de subțire e, de fapt, granița dintre a fi acasă și a fi străin? Poate că, într-o zi, oricare dintre noi ar putea fi cel care bate la o ușă străină, cerând ajutor.