Când tăcerea devine strigăt: Povestea mea de acasă

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot! am șoptit printre lacrimi, în timp ce îmi împachetam grăbită hainele și jucăriile fiicei mele, Ilinca. Era o sâmbătă dimineața, iar Bojan și mama lui plecaseră la piață, ca în fiecare weekend. Știam că am doar două ore să dispar dintr-o viață care nu mai era a mea de mult.

În timp ce îndesam ultimele lucruri într-o geantă veche, inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să leșin. Ilinca mă privea cu ochii ei mari, întrebători, dar nu spunea nimic. Poate simțea și ea că ceva nu era în regulă de prea mult timp. Am tras aer adânc în piept și am privit pentru ultima dată camera noastră — pereții albi, reci, fără fotografii sau urme de viață adevărată.

— Hai, Ilinca, mergem la bunica, i-am spus încercând să zâmbesc. Ea a dat din cap și s-a agățat de mâna mea.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. În mașină, am simțit pentru prima dată după ani un strop de libertate, dar și o teamă cumplită. Oare fac bine? Oare nu o să regret? Dar gândul la serile lungi în care Bojan stătea cu ochii în telefon, iar mama lui comenta orice gest al meu, orice decizie legată de copil, orice mâncare pe care o găteam — toate astea m-au convins că nu mai pot trăi așa.

Când am ajuns la mama acasă, ea m-a privit lung, fără să spună nimic. A deschis larg brațele și m-a strâns la piept. Am izbucnit în plâns ca un copil. Nu mai eram femeia puternică pe care o vedeau ceilalți, ci doar o fiică rănită care avea nevoie de alinare.

— De ce ai stat atâția ani? m-a întrebat mama într-un târziu.

— Pentru Ilinca… pentru că mi-a fost frică… pentru că am sperat că se va schimba… pentru că nu voiam să fiu „femeia care a plecat”.

Mama a oftat adânc. Știa prea bine cum e să trăiești cu frica de gura lumii. Și ea fusese judecată când tata ne-a părăsit.

Au trecut câteva ore până când Bojan a început să mă sune. Mai întâi calm:

— Unde ești? Ce faci? De ce nu răspunzi?

Apoi din ce în ce mai agitat:

— Ce-i cu teatrul ăsta? Vrei să mă faci de râs? Vino acasă!

Nu i-am răspuns. Nu aveam ce să-i spun. Cum să-i explic unui om care nu m-a văzut niciodată cu adevărat că sufletul meu era mort de mult?

Seara târziu, mi-a scris un mesaj lung: „Nu înțeleg ce vrei. Aveai tot ce-ți trebuia. Casă, copil sănătos, eu munceam… Ce-ți mai lipsea?”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Nu înțelegea că nu voiam lucruri materiale. Voisem doar să fiu văzută, ascultată, iubită fără condiții.

În zilele următoare, au început telefoanele de la rude:

— Cum poți să-ți lași bărbatul? O să crească Ilinca fără tată?
— Toate femeile au probleme! Nu te gândești la copil?
— O să regreți! Nimeni nu te va mai lua cu copil după tine!

Fiecare cuvânt era ca un cuțit răsucit în rană. Dar mama mă ținea strâns de mână și îmi spunea:

— Tu știi cel mai bine ce ai trăit acolo. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cum să-ți trăiești viața.

Ilinca s-a adaptat greu la început. Întreba des:

— Când vine tati?

Îi răspundeam mereu cu blândețe:

— Tati te iubește, dar acum locuim aici cu bunica.

Într-o seară, când am adormit-o pe Ilinca, am simțit pentru prima dată liniște. Nu mai era nimeni care să mă critice pentru orice detaliu, nimeni care să mă facă să mă simt invizibilă.

Dar liniștea asta era ciudată. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez eu, dacă nu cumva Bojan chiar avea dreptate — poate că totul era doar în mintea mea? Dar apoi îmi aminteam serile când plângeam singură în baie ca să nu mă audă Ilinca sau când mama lui Bojan îmi spunea:

— Ești prea sensibilă! Femeile adevărate rabdă!

Mi-am dat seama că nu vreau ca fiica mea să crească văzându-mă nefericită. Nu vreau ca ea să creadă că dragostea înseamnă tăcere și sacrificiu fără sens.

Au trecut luni până când Bojan a acceptat realitatea. A venit într-o zi la mama acasă:

— Hai acasă! Ce vrei mai mult? Nu vezi că toată lumea râde de mine?

L-am privit în ochi pentru prima dată fără frică:

— Vreau să fiu fericită. Vreau ca Ilinca să crească într-o casă unde mama ei zâmbește.

A plecat trântind ușa. Nici azi nu cred că a înțeles vreodată ce s-a întâmplat cu adevărat între noi.

Sunt luni bune de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să mă iert pentru anii pierduți și să-mi dau voie să sper din nou.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în tăcere, sperând că într-o zi cineva le va vedea suferința? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?