Când tata nu crede în mine: Povestea luptei mele pentru independență

— Nu ești în stare să faci nimic singură, Irina! Ai să vezi că o să dai greș, ca de obicei!
Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi, dar nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă plângând. Mama tăcea, cu privirea în farfurie, ca de fiecare dată când tata ridica tonul. Aveam 19 ani și tocmai îi anunțasem că am fost acceptată la facultate în București, la Litere. Era visul meu, dar pentru el era doar o altă dovadă că „mă arunc cu capul înainte fără să gândesc”.

— Tata, nu vreau să rămân aici, să fac ce vrei tu. Vreau să încerc, să văd dacă pot! am spus, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă.

El a râs scurt, ironic:

— Să vezi tu cum o să vii înapoi după două luni, plângând că nu te descurci. N-ai tu stofă de om pe picioarele lui!

M-am ridicat de la masă și am ieșit pe hol, cu inima bătându-mi nebunește. Mă simțeam mică, neputincioasă, dar și furioasă. De ce nu putea să creadă în mine, măcar o dată? De ce trebuia mereu să-mi taie aripile?

În noaptea aceea, am plâns în pernă, în camera mea cu pereți verzi, tapetați cu postere vechi. Mama a venit la mine, mi-a mângâiat părul și mi-a șoptit:

— Nu-l lua în seamă, Irina. El nu știe altfel să-și arate grija. Dar eu cred în tine.

M-am agățat de cuvintele ei ca de o frânghie aruncată într-o prăpastie. A doua zi, am început să-mi fac bagajele. Tata nu a mai spus nimic, doar m-a privit cu acea privire rece, evaluatoare, care mă făcea să mă simt ca un copil prins cu minciuna.

Când am ajuns în București, totul mi s-a părut uriaș, străin și ostil. Colega mea de cameră, Roxana, era din Bacău, veselă și plină de viață, dar eu eram mereu încordată, cu gândul la ce-ar spune tata dacă ar vedea cât de greu îmi e. Primele săptămâni au fost un coșmar: nu găseam săli de curs, mă rătăceam prin oraș, banii se terminau rapid, iar tata refuza să-mi trimită mai mult, spunând că „dacă tot vrei să fii pe picioarele tale, descurcă-te!”

Într-o seară, după ce am mâncat o conservă de fasole și am plâns de foame și de dor, Roxana m-a găsit pe balcon, privind luminile orașului.

— Irina, hai cu mine la jobul ăsta de la cafenea. Nu-i greu, și ne mai scoatem niște bani. Nu poți să te lași doborâtă de el, știi?

Am acceptat, deși nu lucrasem niciodată. Primele zile au fost groaznice: clienți nervoși, șefi care țipau, picioare umflate de la stat în picioare. Dar, încet-încet, am început să mă descurc. Am învățat să zâmbesc chiar și când mă durea tot corpul, să spun „mulțumesc” chiar și când primeam bacșișuri de doi lei.

Tata mă suna rar. De fiecare dată, conversația era aceeași:

— Cum e? Te-ai săturat? Vii acasă?

— Nu, tata. Mă descurc. Chiar mă descurc.

— Da, sigur… Să nu vii plângând!

Într-o zi, la cafenea a venit o profesoară de la facultate. M-a recunoscut și m-a întrebat de ce nu am mai fost la cursuri. Mi-a fost rușine să-i spun că muncesc ca să pot plăti chiria, dar până la urmă am recunoscut. S-a uitat la mine cu blândețe și mi-a spus:

— Să nu renunți, Irina. Ești una dintre cele mai bune studente. Dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi.

Am simțit pentru prima dată că cineva, în afară de mama, chiar crede în mine. Am început să merg din nou la cursuri, să citesc, să scriu eseuri. Roxana mă ajuta cu schimburile la cafenea, iar eu o ajutam la teme. Încet, viața a început să capete sens.

În vacanța de iarnă, am mers acasă. Tata era la fel de rece, dar mama m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi. În Ajun, la masă, tata a început iar:

— Și, ce-ai realizat tu acolo? Tot chelneriță ești?

Mi-am strâns pumnii sub masă, dar de data asta nu am mai plâns. Am ridicat privirea și i-am spus:

— Da, tata. Sunt chelneriță. Și studentă. Și mă descurc singură. Poate nu e mult pentru tine, dar pentru mine e totul. Și nu mă mai întorc acasă cu coada între picioare, orice ar fi.

A tăcut. Pentru prima dată, nu a mai avut replică. Mama mi-a zâmbit, iar eu am simțit că, în sfârșit, am câștigat o bătălie cu mine însămi.

Anii au trecut. Am terminat facultatea cu bursă, am găsit un job la o editură, iar tata… Tata nu s-a schimbat prea mult. Încă mă privește cu scepticism, încă are replici tăioase. Dar eu nu mai sunt fata speriată de altădată. Am învățat să mă ridic, să nu mai caut validarea lui cu orice preț.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu dorința de a fi văzuți, apreciați, iubiți de părinții noștri, chiar și atunci când ei nu știu sau nu pot să ne arate asta? Oare când învățăm să ne iubim pe noi înșine, indiferent de ce cred ceilalți? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar știu sigur că fiecare pas făcut pe drumul meu a meritat. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?