Când toți au plecat: Povestea Verei și a fiului ei, Nicolae

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea lui Nicolae răsuna în camera mică, spartă de tusea lui uscată. M-am apropiat de pat, cu mâinile tremurânde, încercând să-i alin fruntea încinsă. Era a treia noapte la rând când febra nu-i dădea pace. Afară, vântul bătea cu putere în geamurile vechi ale apartamentului nostru din cartierul Titan, iar înăuntru, liniștea era spartă doar de suspinele fiului meu.

— Hai, puiule, încă puțin… Mâine mergem din nou la doctor. O să găsim o soluție, promit! — i-am șoptit, deși nici eu nu mai credeam în promisiuni. De luni bune, viața noastră se rezuma la drumuri între spitale, farmacii și acasă. Nicolae fusese diagnosticat cu o boală autoimună rară, iar tratamentele costau mai mult decât puteam visa să strâng din salariul meu de vânzătoare la alimentara din colț.

La început, toți au fost alături de noi. Sora mea, Mariana, venea zilnic cu supă caldă și vorbe bune. Tata mă suna să mă întrebe dacă avem nevoie de bani. Chiar și vecina de la trei, tanti Lenuța, ne aducea uneori medicamente pe care le primea de la fiica ei din Germania. Dar pe măsură ce boala lui Nicolae se agrava și cheltuielile creșteau, sprijinul s-a subțiat până la dispariție.

— Vera, nu poți să te bazezi doar pe noi! Și noi avem problemele noastre! — mi-a spus Mariana într-o seară, când am rugat-o să stea cu Nicolae ca să pot merge la muncă.

— Dar e nepotul tău! — am izbucnit eu, cu lacrimi în ochi.

— Știu, dar nu pot mereu… Și nici nu cred că faci bine să-l ții acasă. Poate ar trebui să-l duci la un centru specializat. Poate acolo ar avea mai multe șanse…

Am simțit atunci cum ceva se rupe definitiv între noi. Cum sângele nu mai înseamnă nimic când e vorba de sacrificiu adevărat. Tata a încetat să mă mai sune după ce i-am cerut bani pentru a treia oară într-o lună. Mi-a spus că „nu e normal să ceri atât de mult” și că „ar trebui să mă descurc singură”.

Într-o zi, când am ajuns acasă după o tură dublă la magazin, am găsit pe masă un plic cu bani și un bilet: „Nu mai pot, Vera. Mă depășește totul. Îmi pare rău.” Era scrisul soțului meu, Doru. Plecase fără să privească înapoi, lăsându-mă singură cu un copil bolnav și o povară care părea imposibil de dus.

Am plâns ore întregi în acea noapte. M-am simțit trădată de toți cei pe care îi iubeam. Singura mea alinare era Nicolae, care mă privea cu ochii lui mari și obosiți.

— Mamă… tu nu o să mă lași niciodată, nu-i așa? — m-a întrebat el într-o seară, când îi citeam dintr-o carte veche cu povești.

— Niciodată, puiule. Niciodată! — i-am promis, strângându-l la piept.

Zilele au început să semene una cu alta: muncă grea, tratamente scumpe, nopți nedormite și vizite la medici care ridicau din umeri. Odată am ajuns la spital cu Nicolae în brațe, leșinat de febră. Doctorul Popescu m-a privit cu milă:

— Doamnă Vera, știu că vă este greu… Dar fără tratamentul acesta nou, șansele lui scad dramatic. Din păcate, nu e compensat de stat…

Am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. Nu aveam bani nici pentru chirie luna următoare, darămite pentru un tratament experimental.

Într-o zi, Mariana a venit pe neașteptate.

— Am vorbit cu tata… Zice că dacă vrei să te muți la țară cu Nicolae, poate vă ajutăm acolo. Aici nu te mai descurci.

— Să fug? Să las totul? Să-l smulg pe Nicolae din lumea lui? — am întrebat-o furioasă.

— Nu vezi că nu ai altă soluție? Toți suntem obosiți… Nu mai putem!

Atunci am simțit că nu mai am familie. Că sunt doar eu și copilul meu împotriva lumii întregi. Am refuzat să plec. Am început să caut ajutor peste tot: la biserică, la fundații umanitare, pe internet. Am postat povestea noastră pe Facebook și câteva persoane necunoscute ne-au trimis bani pentru tratament. Un preot din cartier ne-a adus alimente și mi-a spus:

— Dumnezeu vede suferința ta, Vera. Nu ești singură!

Dar tot singură mă simțeam. Seara, când Nicolae adormea epuizat după injecții dureroase și crize de durere, mă uitam pe fereastră la luminile orașului și mă întrebam unde am greșit. De ce oamenii fug când e cel mai greu? De ce sângele nu ține loc de iubire?

Au trecut luni grele. Nicolae a avut zile mai bune și zile în care abia respira. Eu am continuat să lupt pentru el cu fiecare strop de energie rămas. Am pierdut prieteni, rude și chiar respectul unor vecini care șușoteau că „Vera cerșește pe internet”. Dar nu mi-a păsat.

Într-o dimineață friguroasă de martie, Nicolae s-a trezit fără febră pentru prima dată după mult timp.

— Mamă… azi vreau să desenez! — mi-a spus zâmbind slab.

Atunci am știut că orice sacrificiu merită dacă el încă poate zâmbi.

Acum scriu aceste rânduri privind cum doarme liniștit. Sunt încă singură. Familia mea nu s-a întors lângă mine. Dar am descoperit că forța unei mame nu are limite atunci când luptă pentru copilul ei.

Mă întreb uneori: dacă voi reuși să-l salvez pe Nicolae, voi putea vreodată să-mi iert familia pentru că ne-au abandonat? Sau poate adevărata familie e cea pe care o alegem atunci când toți ceilalți pleacă?