Când toți cred că ești de neclintit: Povestea Anei

— Ana, nu mai plânge, tu mereu ai știut să te descurci! a spus Vasile, soțul meu, fără să mă privească măcar. Stătea la masa din bucătărie, cu ziarul în față, ca și cum lacrimile mele nu ar fi existat. M-am oprit din suspinat și am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la el, căutând măcar o urmă de înțelegere, dar tot ce am văzut a fost oboseală și indiferență.

Toată viața mea am fost „cea puternică”. Așa m-au văzut toți: mama, tata, frații mei, copiii, vecinii, chiar și colegele de la serviciu. Când eram mică, mama îmi spunea mereu: „Ana, tu ești fata cea mare, tu trebuie să ai grijă de ceilalți.” Și am avut. Am împărțit pâinea cu frații mei când nu era destulă, am stat nopți întregi lângă mama când era bolnavă, am făcut rost de bani pentru manuale când tata a rămas fără serviciu. Am învățat să nu cer niciodată nimic pentru mine.

Când l-am cunoscut pe Vasile, credeam că el va fi cel care mă va proteja. Dar viața nu a fost așa. După nuntă, tot eu eram cea care împăca pe toată lumea la mesele de sărbători, care făcea cumpărăturile, care ținea socoteala banilor. El venea obosit de la fabrică și se așeza la televizor. Eu alergam între copii, cratițe și facturi.

Au trecut anii și copiii au crescut. Irina s-a mutat la București, iar Mihai s-a însurat și a plecat la Timișoara. Au rămas telefoanele scurte și rarele vizite de sărbători. Când veneau acasă, tot eu găteam pentru toți, tot eu le ascultam grijile și încercam să le rezolv problemele. Niciodată nu m-au întrebat dacă mie îmi e greu.

Într-o zi, am simțit că nu mai pot. Mă durea spatele de la atâta muncă prin casă, nu mai dormeam noaptea de griji și singurătate. Am mers la doctor și mi-a spus că am nevoie de odihnă și să nu mai car atâtea poveri. Am ieșit din cabinet cu lacrimi în ochi și m-am dus direct acasă. L-am găsit pe Vasile la masă.

— Vasile… nu mai pot… simt că mă prăbușesc… am nevoie de ajutorul tău…

El nici măcar nu s-a uitat la mine.

— Ana, tu mereu ai fost tare. O să-ți treacă. Pornește televizorul și uită-te la ceva frumos.

Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. M-am gândit la toate momentele în care am pus pe alții pe primul loc: când am renunțat la facultate ca să-l ajut pe fratele meu să-și termine liceul; când am stat nopți întregi lângă copiii mei bolnavi; când am acceptat să rămân la serviciu peste program ca să nu fie concediată colega mea mai tânără.

În seara aceea, Irina m-a sunat.

— Mamă, ce faci? Pari obosită la voce…

Am vrut să-i spun totul. Să-i spun că sunt epuizată, că simt că nimeni nu mă vede cu adevărat. Dar n-am putut. Am spus doar:

— Sunt bine, mamă. Să ai grijă de tine.

După ce am închis telefonul, m-am uitat în oglindă. Chipul meu era brăzdat de riduri și ochii roșii de plâns. Cine sunt eu? O femeie care a uitat să trăiască pentru ea însăși?

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am decis să fac ceva pentru mine. Am ieșit în parc, singură, fără să spun nimănui unde merg. Am stat pe o bancă și am privit copacii înverziți. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit liberă.

Când m-am întors acasă, Vasile era îngrijorat.

— Unde ai fost? Am crezut că ți s-a întâmplat ceva!

— Am avut nevoie de timp pentru mine, i-am răspuns simplu.

S-a uitat lung la mine, ca și cum ar fi văzut o străină.

— Ana… dacă ai nevoie de ceva… spune-mi.

Am zâmbit trist.

— Am nevoie doar să mă asculți uneori. Să nu-mi spui mereu că o să mă descurc singură.

A tăcut. Poate pentru prima dată în viața noastră a înțeles cât de greu e să fii mereu „cea puternică”.

În zilele următoare am început să fac mici lucruri pentru sufletul meu: am citit o carte pe care o lăsasem uitată pe raft, am ieșit cu vecina mea Maria la o cafea, am început să scriu într-un jurnal gândurile mele cele mai ascunse.

Nu spun că viața mea s-a schimbat peste noapte. Dar am învățat că nu e rușine să ceri ajutor și că uneori trebuie să te pui pe tine pe primul loc.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte dintre noi suntem considerate „de neclintit”, dar ne dorim doar o îmbrățișare sau un cuvânt bun?

Poate e timpul să vorbim despre asta. Ce credeți voi? De ce ne e atât de greu să cerem ajutor atunci când avem cea mai mare nevoie?