Când totul dispare din casă, rămâne doar sufletul gol: Povestea mea cu soacra

— Marija, unde e cana mea preferată? Am pus-o aseară pe masă!
Vocea lui Ivan răsuna din bucătărie, dar eu știam deja răspunsul. Nu mai era nimic al nostru în casă. Nici cana, nici farfuriile cu margini albastre, nici măcar cuțitul vechi de unt. Totul dispăruse încet, ca și cum o mână invizibilă ar fi șters urmele vieții noastre comune. Dar mâna nu era invizibilă. Era a soacrei mele, doamna Ljubica.

Am simțit mereu că nu sunt binevenită. Când m-am mutat la Ivan, mama lui a venit cu noi „să ne ajute”. La început am acceptat, gândindu-mă că e normal să fim aproape de familie. Dar ajutorul s-a transformat rapid în control. Fiecare decizie trebuia aprobată de ea: ce mâncăm, cum aranjăm mobila, ce culoare să aibă perdelele. Mă simțeam ca o chiriașă în propria casă.

Într-o zi ploioasă de toamnă, am găsit-o pe doamna Ljubica împachetând tacâmurile într-o pungă mare de plastic.
— Ce faci acolo? am întrebat cu o voce tremurată.
— Le iau la mine, că aici oricum nu știe nimeni să le folosească fără să le zgârie! mi-a răspuns tăios.
Ivan a intrat în cameră exact atunci. S-a uitat la mine, apoi la mama lui.
— Las-o, Marija, dacă vrea să le ia…
Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era vorba despre tacâmuri. Era vorba despre respect. Despre faptul că nu aveam niciun cuvânt de spus.

Seara, când am vrut să fac un ceai, am descoperit că dispăruse și fierbătorul de apă. Am izbucnit în plâns. Ivan a venit lângă mine și m-a luat în brațe, dar nu a spus nimic. Tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă.

Au urmat luni întregi în care fiecare zi era o luptă surdă. Doamna Ljubica îmi critica orice gest: „Nu știi să gătești ca lumea!”, „Nu ai grijă de Ivan!”, „Casa asta arată ca după război!” Ivan tăcea sau îi dădea dreptate. Prietenele mele mă întrebau de ce nu plec. Dar unde să mă duc? Părinții mei erau la țară, bătrâni și bolnavi. Eu aveam un job prost plătit la supermarket și un copil mic pe drum.

Într-o seară, după ce Ivan a plecat la serviciu de noapte, am rămas singură cu doamna Ljubica. S-a așezat la masă și m-a privit lung.
— Să știi că Ivan nu te-ar fi ales dacă nu insistasem eu. Tu nu ești femeie de oraș, Marija. Nu ești destul de bună pentru el.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să-i răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

A doua zi dimineață am găsit dulapurile goale. Luase tot: prosoape, lenjerii, chiar și pernele decorative. Am sunat-o pe mama plângând:
— Mamă, nu mai pot! Nu mai am nimic aici!
Mama mi-a spus doar atât: „Marija, tu ești casa ta. Nu lăsa pe nimeni să ți-o ia.”

Am început să mă schimb încet. Am refuzat să mai gătesc pentru doamna Ljubica. Am început să ies mai des cu prietenele mele, chiar dacă Ivan bombănea că „nu e frumos să lase femeia casa goală”. Am început să pun bani deoparte din salariu, oricât de puțin.

Într-o zi, când Ivan s-a întors acasă și a găsit frigiderul gol și masa nepusă, m-a întrebat nervos:
— Ce se întâmplă cu tine?
— M-am săturat să fiu invizibilă! i-am strigat pentru prima dată.
A rămas uimit. Nu mă văzuse niciodată așa.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru vechea Marija. Am început să vorbesc deschis despre ce simt. Ivan s-a supărat la început, apoi a început să mă asculte. I-am spus că dacă nu pune limite între el și mama lui, eu plec cu copilul imediat ce se va naște.

Au urmat luni grele. Doamna Ljubica a făcut scandaluri monstruoase: a urlat la mine că sunt nerecunoscătoare, că îi stric familia, că sunt o „femeie rea”. Dar eu am rezistat. Am adus înapoi câteva lucruri mici: o cană nouă cu flori albastre, un set de tacâmuri ieftine dar ale mele, o păturică moale pentru copil.

Ivan a început să vadă realitatea. A văzut cât de mult sufeream și cât de mult își dorea el liniște în casă. Într-o zi i-a spus mamei lui că trebuie să plece la sora lui pentru o vreme.
— Cum adică mă dai afară? a țipat ea.
— Nu te dau afară, mamă, dar vreau ca Marija să se simtă acasă aici.
A fost prima dată când l-am văzut pe Ivan bărbat adevărat.

După plecarea doamnei Ljubica, casa noastră a devenit din nou caldă. Am cumpărat împreună un fierbător nou și am băut ceai din cănile noastre albastre. Nu era totul perfect — rănile rămân adânci — dar simțeam că pot respira din nou.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc încă prizonere între patru pereți care nu le aparțin? Câte dintre noi își pierd vocea din cauza unor tradiții sau frici vechi? Oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți recapeți viața?