Când totul se prăbușește: Povestea mea după ce am fost alungată din propria casă

— Nu ai niciun drept aici, Maria! Tata s-a dus, iar casa asta e a noastră!— vocea Ioanei răsuna în holul răcoros, iar ochii ei, altădată calzi, mă priveau acum cu o ură pe care nu o înțelegeam.

Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu valiza la picioare, și simțeam cum mi se frânge sufletul. De două săptămâni, de când Mihai, soțul meu, plecase dintre noi, casa se umpluse de umbre și de tăceri grele. Dar nu mă așteptam ca răul să vină din partea celor pe care îi crescusem ca pe propriii mei copii.

— Ioana, te rog… Am trăit aici douăzeci de ani. Am avut grijă de voi, de tatăl vostru… Cum poți să-mi faci asta?

— Nu ești mama noastră! — a izbucnit Vlad, fratele ei mai mic, cu o voce tăioasă. — Ai profitat de tata, ai venit aici cu mâna goală și-acum vrei să rămâi cu totul?

M-am uitat la ei, la chipurile lor crispate, și am simțit că mă prăbușesc. Am vrut să le spun că nu e adevărat, că am iubit pe Mihai mai mult decât orice pe lume, că am renunțat la tot pentru el. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am înțeles atunci că nu mai aveam nimic de spus. Am ridicat valiza și am ieșit în stradă, cu inima zdrobită.

Afară ploua mărunt, iar orașul părea mai străin ca niciodată. M-am oprit pe o bancă, sub un copac ud, și am început să plâng. Nu pentru casă, nu pentru lucrurile rămase acolo, ci pentru că nu mai aveam pe nimeni. Prietenele mele se rărisera de când Mihai se îmbolnăvise, iar rudele mele erau departe, la țară, cu grijile lor.

Primele nopți le-am petrecut la o pensiune ieftină, cu banii rămași din pensia lui Mihai. Mă uitam la tavanul scorojit și mă întrebam unde greșisem. De ce nu mă iubiseră niciodată copiii lui? De ce nu mă simțisem niciodată cu adevărat acasă?

Într-o dimineață, am primit un telefon de la sora mea, Elena. — Maria, vino la noi! Nu poți să rămâi acolo singură! — vocea ei era caldă, dar simțeam mila în fiecare cuvânt. Am refuzat. Nu voiam să fiu o povară pentru nimeni.

Am început să caut de lucru. La vârsta mea, peste cincizeci de ani, nu mă mai angaja nimeni cu ușurință. Am încercat la supermarketuri, la curățenie, chiar și la o brutărie din cartier. Peste tot mi se spunea același lucru: „Avem nevoie de oameni mai tineri.”

Într-o zi, am intrat într-o cafenea mică, unde obișnuiam să merg cu Mihai. Proprietara, doamna Stanciu, m-a recunoscut imediat.

— Maria, ce s-a întâmplat? Pari abătută…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. M-a ascultat în tăcere, apoi mi-a pus mâna pe umăr.

— Dacă vrei, poți să mă ajuți aici. Nu e mult de lucru, dar măcar nu stai singură acasă.

Așa am început să lucrez la cafenea. Spălam vase, serveam la mese, făceam curat. La început mi-a fost greu. Oamenii mă priveau cu milă sau cu indiferență. Dar încet-încet, am început să mă simt din nou utilă. Doamna Stanciu îmi aducea uneori prăjituri calde și mă întreba de sănătate. Clienții obișnuiți au început să mă salute, să-mi zâmbească.

Într-o seară, după închidere, am rămas singură la o masă și am privit pe geam la ploaia care bătea în asfalt. Mi-am dat seama că nu mai plângeam. Că, deși nu mai aveam nimic din ce avusesem, încă eram eu însămi. Că puteam să o iau de la capăt.

Au trecut luni. Am reușit să-mi găsesc o garsonieră mică, la marginea orașului. Nu era mult, dar era a mea. Seara, când mă întorceam acasă, aprindeam o lumânare pentru Mihai și îi povesteam despre ziua mea. Uneori mă întrebam dacă mă aude, dacă îi pare rău pentru ce s-a întâmplat.

Într-o zi, la cafenea a intrat Ioana. Era palidă și avea ochii roșii. S-a așezat la o masă și a cerut o cafea. Am ezitat să mă apropii, dar până la urmă m-am dus.

— Ioana… Ce faci aici?

A ridicat privirea spre mine și am văzut lacrimi în ochii ei.

— Maria… Îmi pare rău. Am greșit. Vlad a vândut casa și a plecat în străinătate. Eu am rămas singură… Mi-e dor de tata. Și… mi-e dor de tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să o îmbrățișez, dar m-am oprit. Prea multe răni, prea multe cuvinte nespuse.

— Ioana, viața nu e dreaptă. Dar nu trebuie să fim și noi la fel. Dacă vrei să vorbim… sunt aici.

A zâmbit printre lacrimi și a dat din cap. Am stat împreună până seara târziu, povestind despre Mihai, despre trecut, despre tot ce pierdusem și despre ce mai puteam construi.

Acum, când privesc în urmă, nu-mi vine să cred cât de mult am putut să sufăr și totuși să merg mai departe. Am învățat că familia nu e doar sânge și că uneori trebuie să te pierzi ca să te regăsești.

Oare câți dintre noi au fost trădați de cei pe care îi considerau ai lor? Și câți au găsit puterea să ierte și să meargă mai departe?