Când tradiția devine povară: povestea unei aniversări la Ploiești
— Irina, nu poți să faci asta! vocea mamei răsună tăios, în timp ce eu încerc să strâng resturile de cozonac de pe fața de masă. Mâinile îmi tremură, iar inima îmi bate nebunește. E a treia oară când aud aceeași replică în ultimele două ore.
— Ba pot, mamă. Și chiar trebuie, răspund, încercând să-mi păstrez calmul. Mă uit la tata, care evită privirea mea și își toarnă încă un pahar de vin, de parcă ar vrea să se ascundă în el.
E ziua mea de naștere. Treizeci și cinci de ani. Ar trebui să fie o sărbătoare, dar în casa noastră din Ploiești, aniversările au devenit un ritual obositor, o piesă de teatru în care fiecare joacă același rol an după an. Eu gătesc, eu decorez, eu strâng după toți. Fratele meu, Vlad, vine mereu cu mâna goală și cu glumele lui răsuflate. Mama critică orice detaliu: „Nu ai pus destulă sare în sarmale”, „Cozonacul e cam uscat”, „De ce nu ai invitat-o și pe mătușa Lenuța?”. Tata tace și bea.
Anul acesta am vrut altceva. Am anunțat cu două săptămâni înainte: „Nu facem nimic mare. Vreau doar să mergem la un restaurant, să stăm liniștiți, fără gălăgie și fără obligații.”
A urmat tăcerea. Apoi telefoanele mamei: „Cum adică nu faci acasă? Ce o să zică lumea? Ce o să spună vecina Rodica?”
Am rezistat. Am rezervat masa la un restaurant mic din oraș. Dar în seara asta, după două ore de priviri tăioase și discuții în șoaptă, am cedat: „Bine, veniți la mine dacă nu puteți altfel.”
Și acum stau aici, cu șorțul murdar de cremă de zahăr ars, ascultând reproșurile mamei:
— Nu ești recunoscătoare pentru tot ce am făcut pentru tine! Noi am ținut mereu tradițiile!
Vlad oftează teatral:
— Las-o, mamă, că nu mai suntem pe vremea bunicii! Irina are dreptate, e ziua ei.
Mama îl fulgeră cu privirea:
— Tu să taci! Tu nici măcar nu știi să-ți faci patul!
Tata ridică vocea pentru prima dată:
— Ajunge! E ziua Irinei. Poate ar trebui să o lăsăm pe ea să decidă ce vrea.
Toată lumea tace. Simt cum mi se strânge stomacul. Mă uit la familia mea și mă întreb când am ajuns aici — prizonieri ai unor obiceiuri care nu ne mai aduc bucurie.
Îmi aduc aminte de copilărie, când aniversările erau magice: baloane colorate, râsete, miros de prăjituri proaspete. Acum totul e o corvoadă. Mama vrea să păstreze totul ca pe vremea bunicii Paraschiva — aceeași masă plină, aceleași rețete, aceleași discuții despre cine a reușit și cine a dezamăgit familia.
— Mamă, nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot. Nu mai vreau să fac totul singură doar pentru că „așa se face”. Vreau să mă bucur și eu de ziua mea.
Mama oftează adânc și se așază pe scaun:
— Nu înțelegi… Dacă renunțăm la tradiții, ce ne mai ține împreună?
Vlad intervine:
— Poate că dragostea? Poate că dorința de a fi împreună fără obligații?
Tata își drege glasul:
— Eu cred că Irina are dreptate. Ne-am obișnuit să facem lucrurile din inerție. Poate e timpul să schimbăm ceva.
Mama începe să plângă încet:
— Eu am vrut doar să fim o familie adevărată…
Mă apropii de ea și îi iau mâna:
— Suntem o familie adevărată dacă ne ascultăm unii pe alții. Dacă ne respectăm dorințele.
În liniștea care urmează, aud doar ticăitul ceasului din sufragerie și respirația grea a mamei. Vlad se ridică și începe să strângă farfuriile fără să spună nimic — pentru prima dată în viața lui.
Seara se termină fără tort, fără cântece false de „La mulți ani”. Doar cu noi patru stând la masă, fiecare cu gândurile lui.
După ce pleacă toți, rămân singură în bucătărie. Miroase a cafea rece și a cozonac uscat. Mă uit la poza veche cu bunica Paraschiva — zâmbește larg, cu ochii plini de viață.
Oare chiar trebuie să ducem mai departe tot ce am moștenit? Sau putem construi ceva nou, care să ne facă fericiți pe toți?
Poate că uneori tradițiile nu ne țin împreună — ci ne țin pe loc. Voi ce credeți? Cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?