Când trecutul bate la ușă: Povestea unei iubiri pierdute și a secretelor de familie

— Cine sunteți? m-a întrebat femeia din prag, cu o voce care mi s-a părut ciudat de familiară. Am rămas împietrită, cu mâna strânsă pe toarta poșetei, simțind cum inima îmi bate nebunește. Avea ochii mei, sprâncenele arcuite la fel ca ale mele și chiar acea mică aluniță sub bărbie pe care o moștenisem de la mama. M-am bâlbâit: — Mă scuzați… îl caut pe Doru Ionescu.

Ea a ezitat o clipă, apoi a deschis mai larg ușa. — Tata nu e acasă acum. Dar… cine sunteți?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Tata? Deci Doru avea o fiică. O fiică ce semăna atât de mult cu mine încât m-am întrebat, pentru prima dată după atâția ani, dacă nu cumva trecutul meu ascunde mai mult decât am crezut vreodată.

M-am prezentat simplu: — Sunt Elena Marinescu. O veche prietenă de-a tatălui tău. Am venit din București… după atâția ani.

Fata m-a privit lung, cu suspiciune și curiozitate. — Eu sunt Irina. Poftiți, dacă vreți să-l așteptați.

Am intrat în apartamentul mic, cu miros de cafea și mobilă veche. Pe perete, o fotografie cu Doru tânăr, ținând în brațe un bebeluș. Am simțit un nod în gât. Irina mi-a adus un pahar cu apă și s-a așezat vizavi, studiindu-mă fără jenă.

— De ce ați venit acum? a întrebat ea brusc.

M-am uitat la mâinile mele tremurânde și am spus adevărul: — Am simțit că trebuie să-l văd. Să-mi închid un capitol din viață.

Înainte să mai spun ceva, s-a auzit cheia în ușă. Doru a intrat, încărunțit, cu ochii obosiți, dar când m-a văzut a încremenit. — Elena?!

Irina s-a ridicat brusc: — Tată, doamna Marinescu te caută.

Doru s-a apropiat încet, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu dispar dacă se apropie prea tare. — Nu-mi vine să cred… după atâția ani…

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: serile pe malul Oltului, promisiunile șoptite sub ploaie, scrisorile pe care le-am ars când părinții mei au aflat că mă întâlnesc cu „băiatul din partea cealaltă a orașului”.

— Ce cauți aici? a întrebat el încet.

— Am vrut să știu dacă ai fost fericit, Doru. Dacă ai reușit să uiți.

Irina ne privea ca pe niște străini care vorbesc într-o limbă pe care nu o înțelege. — Despre ce vorbiți?

Doru a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. — Irina, e timpul să știi adevărul.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu voiam să fiu eu cea care rupe liniștea familiei lui Doru, dar nici nu mai puteam trăi cu întrebările.

— Irina… am cunoscut-o pe mama ta când eram foarte tineri. Dar înainte de ea… eu și Elena am fost împreună. Ne-am iubit mult.

Irina s-a uitat la mine cu ochii mari: — Și? Ce legătură are asta cu mine?

Am simțit că trebuie să spun ce mă apăsa de zeci de ani: — Irina… când am plecat din oraș, eram însărcinată. Părinții mei au făcut tot posibilul să ascundă asta. Mi-au spus că au dat copilul spre adopție… dar niciodată nu mi-au spus unde sau cui.

Doru a început să plângă în tăcere. — Irina… tu ești fiica noastră.

Camera s-a umplut de liniște grea, ca înaintea unei furtuni. Irina s-a ridicat brusc: — Nu! Nu se poate! Mama mi-a spus mereu că m-a născut ea!

— Știu că e greu de crezut, am spus eu printre lacrimi. Dar uită-te la noi… la cât semănăm…

Irina a început să plângă și ea, tremurând toată: — De ce nu mi-a spus nimeni nimic? De ce m-ați mințit?

Doru s-a apropiat de ea: — Am vrut să te protejăm. Să nu suferi din cauza greșelilor noastre.

— Greșelile voastre?! a țipat ea. Dar viața mea? Cine sunt eu, de fapt?

Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. — Lăsați-mă! Am nevoie de timp!

A ieșit trântind ușa, lăsându-ne pe mine și pe Doru singuri, cu ani întregi de regrete între noi.

— Elena… dacă aș fi știut… dacă nu te-ar fi luat părinții tăi atunci…

— Nu putem schimba trecutul, Doru. Dar poate putem repara ceva din ce-am stricat.

Am stat acolo până seara târziu, vorbind despre anii pierduți, despre fricile noastre și despre speranța că Irina ne va ierta cândva.

Când am ieșit în noaptea răcoroasă și am privit spre ferestrele luminate ale apartamentului lor, m-am întrebat: Oare cât adevăr poate suporta un suflet fără să se frângă? Și câte vieți sunt distruse doar pentru că ne e teamă să spunem ce simțim cu adevărat?