Când trecutul bate la ușă: Povestea unei mame între iertare și protecție

— Mamă, vreau să-ți fac cunoștință cu cineva special, a spus Mihai, cu ochii strălucind de emoție. Era duminică, iar mirosul de sarmale umplea casa. Oana, fiica mea, stătea la masă, jucându-se absent cu furculița. De când era mică, Oana a fost mereu mai retrasă, mai sensibilă. Mihai, în schimb, era sufletul petrecerii, mereu cu zâmbetul pe buze.

Ușa s-a deschis larg și Mihai a intrat ținând de mână o fată înaltă, cu părul prins într-o coadă perfectă. Când am văzut-o, mi s-a tăiat respirația. Era Irina. Irina aceea. Fata care, cu ani în urmă, îi făcuse Oanei adolescența un calvar. Îmi amintesc și acum serile în care Oana venea acasă plângând, refuzând să-mi spună ce s-a întâmplat la școală. Abia după luni de zile am aflat că Irina și gașca ei o umileau zilnic: îi ascundeau ghiozdanul, îi rupeau caietele, o porecleau „ciudata clasei”.

— Bună ziua, doamnă Maria! a spus Irina cu un zâmbet larg, întinzându-mi mâna.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am privit-o pe Oana. Fața ei s-a albit instantaneu. A lăsat furculița jos și s-a ridicat brusc de la masă.

— Mă scuzați… trebuie să ies puțin, a murmurat ea și a dispărut pe hol.

Mihai s-a uitat nedumerit la mine.

— Ce s-a întâmplat cu Oana? a întrebat el.

Nu puteam să-i spun adevărul. Nu acolo, nu atunci. Am încercat să mă adun și să joc rolul gazdei perfecte. Am pus farfurii pe masă, am turnat vin în pahare și am încercat să ignor privirea vinovată a Irinei. Dar nu puteam uita.

După masă, l-am rugat pe Mihai să mă ajute la bucătărie.

— Mihai… tu știi cine e Irina pentru Oana? am întrebat cu voce joasă.

El a râs.

— Da, au fost colege la liceu! Ce coincidență faină! Poate se vor împrieteni din nou.

Mi-am mușcat buza. Cum să-i spun că fata pe care o iubește i-a distrus surorii lui ani întregi din viață?

Seara, după ce Irina a plecat, am găsit-o pe Oana în camera ei, plângând în pernă.

— Mamă… nu pot să cred că Mihai… că ea… Cum poate să nu știe? Cum poate să o aducă aici?

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e încă rana ei.

— Vrei să-i spun eu lui Mihai? am întrebat-o.

— Nu! Nu vreau să-i stric fericirea. Dar nici nu pot să stau la masă cu ea… Nu pot.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mihai era tot mai entuziasmat de logodna lor și voia să organizeze o petrecere mare de familie. Oana se închidea tot mai mult în ea însăși. Eu eram prinsă la mijloc între doi copii pe care îi iubeam la fel de mult.

Într-o seară, Irina m-a sunat.

— Doamnă Maria… pot să vin să vorbim?

A venit cu ochii roșii de plâns.

— Știu că nu mă puteți ierta pentru ce i-am făcut Oanei. Nici eu nu mă pot ierta. Am fost o adolescentă proastă și răutăcioasă. De atunci am încercat să mă schimb… dar știu că nu pot șterge trecutul.

Am privit-o lung. Vedeam sinceritate în ochii ei, dar rana Oanei era încă vie.

— Irina… nu eu trebuie să te iert. Ci Oana. Și nu știu dacă va putea vreodată.

A plecat capul și a ieșit fără un cuvânt.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Oana despre iertare. Despre cum oamenii se pot schimba. Dar ea mă privea cu ochii goi.

— Mamă… tu ai putea să uiți? Dacă cineva ți-ar fi făcut asta?

Nu am știut ce să-i răspund.

A venit ziua petrecerii de logodnă. Casa era plină de rude și prieteni. Mihai radia de fericire. Irina părea tensionată, dar încerca să zâmbească tuturor. Oana stătea retrasă într-un colț.

La un moment dat, Mihai a luat microfonul:

— Vreau să mulțumesc familiei mele că ne susține… Și sper ca Irina și Oana să devină surori adevărate!

Oana s-a ridicat brusc și a ieșit din sală. L-am văzut pe Mihai alergând după ea. După câteva minute s-au întors amândoi: Oana plângea, Mihai era palid ca varul.

— Mamă… de ce nu mi-ai spus? De ce ai ascuns asta? m-a întrebat el printre dinți.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Pentru că nu voiam să te rănesc… Nici pe tine, nici pe Oana…

Seara s-a terminat în tăcere apăsătoare. Mihai a plecat fără să spună nimic. Irina a rămas singură pe terasă, privind în gol.

Au trecut luni de atunci. Relația dintre Mihai și Irina s-a răcit; Oana merge la terapie și încearcă să-și vindece rănile vechi. Eu? Eu mă întreb în fiecare zi dacă am făcut bine sau rău ascunzând adevărul atât de mult timp.

Poate că uneori dragostea de mamă nu e suficientă ca să repare tot ce s-a stricat între frați… Sau poate că timpul chiar vindecă orice rană? Voi ce ați fi făcut în locul meu?