Când trecutul nu vrea să dispară: Povestea mea după divorț

— Nu vreau să merg la Simona! Nu mă place! vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din amestecat zahărul și am privit-o. Avea doar opt ani, dar ochii ei căprui erau plini de o tristețe pe care nu ar fi trebuit să o cunoască la vârsta asta.

— Ana, tati te iubește. Și Simona… poate doar nu știe încă cum să se poarte cu tine, am încercat eu, deși nici eu nu credeam ce spun. În adâncul sufletului, simțeam că Simona nu mă suportă și, mai rău, că nu o vrea nici pe Ana în preajma ei.

Totul a început la un an după divorț. Radu și cu mine ne-am despărțit civilizat, sau cel puțin așa credeam. Am rămas în apartamentul nostru din București, iar el s-a mutat la două străzi distanță. Pentru Ana, încercam să păstrăm aparențele: zile împărțite, weekenduri alternate, vacanțe planificate împreună. Dar când Simona a apărut în viața lui Radu, totul s-a schimbat.

Prima dată când am întâlnit-o pe Simona, era la grădiniță, la serbarea Anei. S-a prezentat cu un zâmbet larg și o privire rece. — Ce fată drăguță ai! Dar seamănă mai mult cu tatăl ei, nu? a spus ea, uitându-se la mine ca și cum aș fi fost invizibilă. Am zâmbit forțat și am simțit un nod în stomac.

Apoi au început micile răutăți. Ana venea acasă tristă după weekendurile petrecute la tatăl ei. — Mami, Simona zice că nu trebuie să te mai iubesc atât de mult, că acum ea e familia lui tati. Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să vorbesc cu Radu, dar el ridica din umeri: — Exagerezi, Irina. Simona încearcă doar să se apropie de Ana.

Dar nu era doar atât. Într-o zi, am găsit în ghiozdanul Anei o scrisoare scrisă cu litere stângace: „Mami e rea. Simona e mai bună.” Am recunoscut scrisul Simonei. Am simțit furie și neputință. Cum putea cineva să-i facă asta unui copil?

Am încercat să discut cu Simona. Am sunat-o și am rugat-o să ne întâlnim la o cafenea. A venit punctual, cu o privire glacială.

— Simona, te rog… Ana e doar un copil. Nu-i vorbi urât despre mine.

— Irina, cred că ar trebui să-ți vezi de viața ta. Radu e cu mine acum. Ana trebuie să se obișnuiască cu noua situație. Poate dacă ai fi fost o mamă mai bună… a spus ea, lăsând fraza în aer.

Am plecat plângând din cafenea. Nu știam ce să fac. Seara, Ana m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mami, nu plânge! Eu te iubesc cel mai mult!

Am strâns-o în brațe și am jurat că nu voi lăsa pe nimeni să ne despartă.

Dar zilele au devenit tot mai grele. Simona îi cumpăra Anei haine scumpe și jucării pe care eu nu mi le permiteam. — Vezi? La noi acasă avem tot ce vrem! îi spunea ea Anei când o aducea înapoi duminica seara.

Radu devenise tot mai distant. — Irina, nu vreau scandaluri. Simona e parte din viața mea acum. Dacă nu poți accepta asta… poate ar trebui să ne gândim la custodie comună altfel.

Am simțit că pierd totul: copilul meu, liniștea mea, demnitatea mea. Am început să merg la psiholog. — Nu ești singură, mi-a spus doamna Popescu, terapeuta mea. Sunt multe mame care trec prin asta. Dar trebuie să lupți pentru Ana.

Am început să documentez tot: mesajele Simonei, reacțiile Anei după fiecare weekend petrecut la tatăl ei, discuțiile cu Radu. Am vorbit cu avocata mea, doamna Ionescu.

— Irina, dacă ai dovezi că Simona îi face rău Anei emoțional, putem cere reevaluarea custodiei.

A urmat un an de procese, expertize psihologice și nopți nedormite. Ana era tot mai retrasă și speriată. Într-o zi mi-a spus:

— Mami, dacă nu mă mai vrei… pot să stau doar la tati?

Atunci am știut că trebuie să fac ceva radical.

Am cerut ca vizitele la tatăl ei să fie supravegheate temporar până la clarificarea situației. Radu a făcut scandal, Simona m-a amenințat cu mesaje pline de ură.

Într-un final, instanța a decis ca Ana să stea preponderent cu mine până când va fi evaluată relația cu Simona de către un psiholog specializat pentru copii.

Nu a fost o victorie deplină. Ana încă întreabă uneori de tati și încă visează la o familie unită. Dar măcar acum știe că are dreptul să fie iubită fără condiții și fără manipulări.

Uneori mă întreb dacă voi reuși vreodată să-i vindec rănile sau dacă trecutul va rămâne mereu între noi ca o umbră rece.

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste? Și câți copii sunt prinși la mijloc între orgolii și răzbunări care nu le aparțin?