Când trecutul nu vrea să dispară: Povestea mea între gelozie, familie și lupta pentru fiul meu

— Nu ai voie să-l vezi pe Vlad astăzi, Elena. Irina nu vrea să-l deranjezi, a spus Radu, cu vocea rece, în timp ce stătea în pragul ușii, cu brațele încrucișate. Am simțit cum mi se taie respirația. Era sâmbătă, ziua mea cu Vlad, iar băiatul meu de opt ani mă aștepta de obicei cu ochii mari și zâmbetul larg. Dar acum, dincolo de ușă, era liniște.

M-am uitat la Radu, bărbatul pe care îl iubisem cândva, și nu l-am mai recunoscut. De când apăruse Irina în viața lui, totul se schimbase. La început, am încercat să fiu înțelegătoare. Știam că nu e ușor să începi o viață nouă după un divorț, mai ales când există un copil la mijloc. Dar Irina… Irina era altfel. De la prima întâlnire, am simțit privirea ei tăioasă, zâmbetul fals, și am știut că nu mă va accepta niciodată în preajma lor.

— Radu, e ziua mea cu Vlad. Nu poți să-mi faci asta. Avem o hotărâre judecătorească, am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu vreau scandal, Elena. Irina e foarte stresată. Zice că Vlad e agitat după ce stă cu tine. Poate săptămâna viitoare, a răspuns el, evitându-mi privirea.

Am plecat cu ochii în lacrimi, simțind că mi se rupe sufletul. În drum spre casă, am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu m-au lăsat să-l văd pe Vlad. Irina… ea controlează totul. Nu știu ce să fac.

— Nu te lăsa, Elena. E copilul tău. Luptă pentru el, mi-a spus mama, cu vocea tremurândă.

Așa a început coșmarul. Irina a început să-i spună lui Vlad că nu-l iubesc, că sunt egoistă, că l-am părăsit pe tatăl lui pentru alt bărbat. Vlad a devenit tot mai retras, iar la telefon răspundea monosilabic. Când îl întrebam dacă e bine, îmi spunea doar: „Da, mami, sunt bine”, dar simțeam că nu e adevărat.

Am încercat să vorbesc cu Radu, dar el era mereu ocupat sau nervos. Irina răspundea la telefonul lui, îmi trimitea mesaje acide: „Lasă-ne în pace. Vlad are nevoie de stabilitate, nu de dramele tale.”

Într-o zi, am primit un mesaj de la soacra mea, doamna Maria:

— Elena, nu știu ce se întâmplă, dar Irina nu mă lasă să-l văd pe Vlad. Radu nu mai vorbește cu mine. Ai grijă de tine.

Atunci am înțeles că nu eram singura țintă. Irina voia să-l izoleze pe Vlad de toți cei care îl iubeau înainte de ea. Am început să adun dovezi: mesaje, înregistrări, martori. Am mers la un avocat, am depus plângere la Protecția Copilului. Dar totul mergea greu, birocrația mă sufoca, iar timpul trecea în defavoarea mea.

Într-o seară, Vlad m-a sunat plângând:

— Mami, Irina a zis că dacă mai vorbesc cu tine, nu mă mai lasă la fotbal. Mi-e dor de tine…

Mi s-a rupt inima. Am mers la școală a doua zi și am vorbit cu învățătoarea lui Vlad. Mi-a spus că băiatul e trist, nu mai vorbește cu colegii, desenează doar case cu ferestre închise.

— Elena, trebuie să faci ceva. Vlad suferă, mi-a spus învățătoarea.

Am mers din nou la Radu. L-am găsit acasă, singur. Am intrat fără să bat la ușă. El s-a ridicat brusc:

— Ce cauți aici?

— Radu, Vlad suferă! Nu vezi? Irina îl manipulează! Nu-ți dai seama că îl pierzi?

— Nu mai spune prostii! Irina are grijă de el. Tu ești cea care l-a abandonat!

— Eu? Eu am plecat pentru că nu mai suportam certurile și indiferența ta! Dar n-am plecat niciodată din viața lui Vlad!

Radu a tăcut. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui regretul. Dar apoi a venit Irina, cu pași apăsați:

— Ce cauți aici? Nu ai voie să intri fără permisiune! Dacă nu pleci, chem poliția!

Am ieșit, dar nu m-am lăsat. Am continuat să lupt. Am cerut evaluare psihologică pentru Vlad. Am adus martori la proces. Am vorbit cu Protecția Copilului. Am scris scrisori către toate instituțiile posibile.

Lunile au trecut greu. Am pierdut nopți întregi plângând, rugându-mă să nu-l pierd pe Vlad. Mama mă susținea, dar era și ea epuizată. Prietenele mă evitau, obosite de dramele mele. La serviciu eram absentă, colegii mă priveau cu milă.

Într-o zi, am primit vestea: judecătorul a decis ca Vlad să petreacă mai mult timp cu mine, iar Irina să nu se mai implice în deciziile legate de el. Am plâns de fericire, dar și de oboseală.

Când l-am luat pe Vlad acasă, m-a îmbrățișat strâns:

— Mami, promite-mi că nu mă mai lași niciodată.

— Nu te voi lăsa niciodată, puiul meu.

Dar rana rămâne. Vlad încă se teme să vorbească despre ce a trăit. Eu încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă. Irina nu a dispărut complet din viața noastră. Dar am învățat că trebuie să lupt pentru copilul meu, oricât de greu ar fi.

Mă întreb uneori: câte mame trec prin asta și nu au curajul sau resursele să lupte? Cât de mult rău pot face gelozia și manipularea unui copil nevinovat? Voi ce ați face în locul meu?