Când vecinii îți deschid ochii: Povestea unei trădări în inima Bucureștiului
— Irina, trebuie să-ți spun ceva, dar promite-mi că nu te superi pe mine, mi-a șoptit doamna Lidia, vecina de la trei, în timp ce mă opream să-mi scot cheile din geantă. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar pașii mei răsunau pe scara blocului ca niște bătăi de inimă grăbite. Am simțit cum mi se strânge stomacul fără să știu de ce.
— Ce s-a întâmplat, doamnă Lidia? am întrebat, încercând să par calmă, deși vocea îmi tremura.
— L-am văzut pe Radu… nu era singur. De vreo două ori săptămâna asta a venit o femeie la voi acasă, cât timp tu erai la serviciu. Nu vreau să mă bag, dar mi s-a părut ciudat.
Am rămas cu cheia în aer, incapabilă să reacționez. Blocul nostru era mic, toată lumea știa totul despre toți. M-am forțat să zâmbesc, să par că nu mă afectează, dar în interior simțeam cum se prăbușește ceva.
În acea seară, când Radu a venit acasă, am încercat să mă port normal. Am pregătit ciorba lui preferată și am pus masa ca de obicei. El a intrat zâmbind, cu aerul acela relaxat care mă cucerise acum zece ani.
— Ce-ai făcut azi? m-a întrebat, sărutându-mă pe frunte.
— Nimic special, am răspuns, evitându-i privirea.
În mintea mea se derulau imagini cu femeia aceea necunoscută. Cine era? Ce căuta la noi? Poate era doar o prietenă sau o colegă… Dar de ce nu mi-a spus nimic?
Seara târziu, când Radu a adormit, am deschis telefonul și am început să caut indicii. Mesaje, apeluri recente, orice. Nimic suspect. Dar liniștea aceea era prea perfectă.
A doua zi am decis să plec mai devreme de la muncă. Am stat ascunsă după colțul blocului, cu inima bătând nebunește. La ora două fără un sfert am văzut-o: o femeie brunetă, cu un palton roșu, urca scările grăbită. După câteva minute a ieșit Radu și i-a deschis ușa. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
Am urcat încet și am apăsat urechea pe ușă. Vocea lui Radu era joasă, aproape tandră:
— Nu putem continua așa… Irina bănuie ceva.
— Atunci spune-i adevărul! a răspuns femeia.
Am simțit un val de furie și durere care m-a făcut să izbucnesc în plâns chiar acolo, pe palier. Am fugit pe scări fără să mă uit înapoi.
Zilele următoare au fost un coșmar. Nu puteam mânca, nu puteam dormi. Mama m-a sunat de câteva ori:
— Irina, ce ai? Parcă nu mai ești tu…
Nu i-am spus nimic. Cum să-i spun că viața mea se destramă?
Într-o seară, l-am confruntat pe Radu. Stăteam la masa din bucătărie, cu lumina slabă reflectându-se în ochii lui obosiți.
— Cine e femeia care vine la noi când eu nu sunt acasă?
A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc:
— E Ramona… O cunoști de la birou. Nu voiam să afli așa…
— De cât timp? am întrebat cu voce stinsă.
— De aproape un an…
M-am ridicat brusc și am simțit că mă sufoc. Tot ce crezusem despre noi doi era o minciună? Cum poți trăi lângă cineva atâta timp fără să-ți dai seama?
Au urmat zile de tăcere și certuri. Radu încerca să-mi explice că nu a vrut să mă rănească, că s-a simțit pierdut după ce am pierdut sarcina anul trecut și că Ramona l-a ajutat să treacă peste durere. Dar eu? Cine m-a ajutat pe mine?
Mama a venit într-o zi la mine acasă. M-a găsit plângând pe canapea.
— Irina, nu ești singură. Oricât ar durea acum, trebuie să-ți găsești curajul să mergi mai departe. Nu lăsa trădarea lui să te distrugă.
Am început să vorbesc cu o psiholoagă recomandată de o prietenă. La început mi s-a părut inutil — ce putea schimba câteva ședințe? Dar încet-încet am început să-mi recunosc furia, tristețea și frica.
Radu s-a mutat la Ramona după două luni. Blocul a început să vorbească — fiecare avea propria versiune a poveștii mele. Doamna Lidia mă privea cu milă când mă întâlnea pe scară.
Am început să ies mai des cu prietenele mele: Ana și Mihaela m-au dus la teatru, la cafenele mici din centru unde râdeam din nou fără teamă că cineva mă judecă.
Într-o zi am găsit curajul să-i spun mamei totul:
— Mami, nu e vina mea că Radu a ales alt drum. Poate nici a lui… Poate pur și simplu ne-am pierdut pe drum.
Ea m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:
— Viața merge înainte, Irina. Ești mai puternică decât crezi.
Acum privesc spre viitor cu teamă dar și cu speranță. Blocul vechi din Drumul Taberei nu mai e doar locul unde mi s-a frânt inima — e locul unde am învățat cine sunt cu adevărat.
Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți paralele sub același acoperiș? Câte adevăruri ascundem de frica judecăților sau a singurătății? Poate că puterea adevărată stă în a avea curajul să ne privim viața în față — oricât ar durea.