Când viața se frânge: Povestea mea despre boală, trădare și renaștere

— Nu pot să mai fac asta, Mariana. Nu mai pot.

Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria noastră mică, printre mirosul de cafea rece și sunetul ploii care bătea în geam. Țineam telefonul în mână, încă proaspăt după ce primisem vestea de la doctor: cancer la sân, stadiul II. Îmi simțeam genunchii moi, ca și cum pământul se deschidea sub mine. Am încercat să spun ceva, orice, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Sorin, te rog… nu acum. Nu acum, când am nevoie de tine mai mult ca oricând.

El a oftat, evitându-mi privirea. — Nu mai pot, Mariana. Nu mai simt nimic. Mă sufoc aici. Am nevoie să plec.

Apoi a ieșit pe ușă, lăsându-mă singură cu diagnosticul, cu frica și cu o liniște apăsătoare care mi-a sfâșiat sufletul. Am rămas nemișcată, cu mâna pe clanță, sperând că se va răzgândi, că va intra înapoi, că va spune că a fost doar un coșmar. Dar nu s-a întâmplat nimic. Doar ploaia care bătea în continuare, ca un metronom al durerii mele.

În zilele care au urmat, am trăit ca un robot. Am mers la spital pentru investigații, am vorbit cu copiii la telefon – Irina era la Cluj, la facultate, iar Vlad lucra în Germania. Le-am ascuns adevărul, nu voiam să-i sperii. Le-am spus doar că sunt răcită, că am nevoie de odihnă. În fiecare seară, mă uitam la poza noastră de familie de pe perete și mă întrebam când s-a rupt totul. Cum de nu am văzut semnele? Cum de nu am simțit că Sorin se îndepărtează?

Într-o dimineață, când am mers la piață, m-a întâmpinat vecina, doamna Stanciu. — Mariana, ce-ai pățit? Pari trasă la față, draga mea.

Am zâmbit forțat. — Sunt doar obosită, doamnă Stanciu. Atât.

Dar ea nu s-a lăsat păcălită. — Dacă ai nevoie de ceva, să știi că sunt aici. Nu trebuie să treci singură prin orice ar fi.

Cuvintele ei mi-au dat lacrimile pe care le ținusem în mine de zile întregi. Am plâns în brațele ei, în mijlocul pieței, fără rușine. Pentru prima dată, am simțit că nu sunt complet singură.

Tratamentul a început repede. Chimioterapia m-a lăsat fără păr, fără vlagă, fără poftă de viață. În fiecare zi, mă uitam în oglindă și nu mă recunoșteam. Mariana cea veselă, care râdea la glumele lui Sorin, care dansa cu copiii în sufragerie, dispăruse. În locul ei era o femeie slabă, cu ochii încercănați, care se lupta să supraviețuiască.

Într-o seară, Irina m-a sunat pe video. — Mamă, ce ai? Nu-mi spune că ești bine, te văd. Ce se întâmplă?

Am cedat. I-am spus totul. Despre cancer, despre plecarea lui Sorin, despre frica mea. Irina a plâns cu mine, la sute de kilometri distanță. — Vin acasă, mamă. Nu te las singură.

— Nu, draga mea. Trebuie să-ți vezi de viața ta. Eu mă descurc. Am nevoie să știu că tu ești bine.

A doua zi, Vlad m-a sunat și el. — Mamă, dacă ai nevoie de bani, de orice, spune-mi. Vin acasă dacă vrei.

— Nu, Vlad. Vreau doar să știu că mă iubiți. Atât.

Într-o zi, la spital, am întâlnit-o pe Lidia, o femeie de vârsta mea, care trecea prin același coșmar. Ne-am împrietenit repede. — Știi, Mariana, boala asta ne ia multe, dar ne dă și ceva: ne arată cine suntem cu adevărat și cine ne e aproape.

Avea dreptate. În timp ce Sorin dispăruse, oameni pe care îi credeam simpli cunoscuți mi-au adus supă caldă, m-au sunat, m-au ajutat cu cumpărăturile. Am început să văd altfel viața. Să apreciez lucrurile mici: o cafea băută pe balcon, o carte bună, o discuție sinceră cu Irina sau Vlad.

După șase luni de tratament, doctorul mi-a spus că boala e în remisie. Am plâns de bucurie, dar și de tristețe. Pentru că, deși câștigasem lupta cu cancerul, pierdusem o parte din mine. Sau poate doar o lăsasem să se transforme.

Într-o zi, Sorin a apărut la ușă. — Mariana, am greșit. Am fost laș. Mă poți ierta?

L-am privit lung. — Nu știu, Sorin. Nu știu dacă pot. Am învățat să trăiesc fără tine. Am învățat să mă iubesc pe mine. Poate că merit mai mult decât să fiu a doua opțiune a cuiva.

A plecat cu capul plecat. Nu am simțit nici ură, nici bucurie. Doar o liniște ciudată, ca după o furtună.

Astăzi, când mă uit în oglindă, văd o femeie care a trecut prin iad și a ieșit mai puternică. Încă am zile grele, încă mă dor amintirile, dar știu că pot merge mai departe.

Oare câți dintre noi descoperim cine suntem cu adevărat doar atunci când pierdem totul? Și câți avem curajul să ne ridicăm, să ne reinventăm, să iubim din nou, chiar și după ce am fost trădați?