Când viața ta devine viața altora: Povestea unei fiice care a uitat să trăiască pentru sine

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea mamei răsuna prin bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de aburii anilor. Era iarna lui 1987, iar eu, la douăzeci și patru de ani, tocmai mă întorsesem acasă din București, unde încercam să-mi construiesc o viață. Tata era pe patul din sufragerie, cu ochii pierduți în tavan, iar mama se prăbușise pe scaun, cu fața în palme. Am simțit atunci că nu am de ales.

— Lasă, mamă, rămân eu. O să fie bine, îi spun, deși nici eu nu credeam asta.

Așa a început totul. O „pauză” care trebuia să dureze câteva luni s-a transformat într-o viață întreagă. Tata s-a stins după cinci ani de luptă cu boala. Mama a rămas singură și tot mai neputincioasă. Eu am rămas cu ea. Prietenii mei s-au risipit ca frunzele toamna: unii au plecat în străinătate, alții s-au căsătorit, au făcut copii. Eu am rămas aici, în casa copilăriei mele din Piatra Neamț, între pereți care păstrau mirosul de supă și amintiri.

Au fost ani în care am crezut că fac ceea ce trebuie. „Ești o fată bună, Maria”, îmi spunea vecina, tanti Ileana, când mă vedea alergând după medicamente sau cărând plasele cu alimente. Dar nimeni nu știa cât de greu îmi era să mă uit în oglindă și să nu recunosc femeia care devenisem: mereu obosită, mereu pe fugă, mereu cu grijile altora pe umeri.

— De ce nu-ți faci și tu un rost? — mă întreba uneori unchiul Gheorghe la mesele de Paște.

— Lasă, măi Gheorghe, că are grijă de noi! — îl certa mama, mândră de sacrificiul meu.

Adevărul era că nici nu mai știam ce înseamnă „un rost”. Îmi făcusem un obicei din a-mi reprima dorințele: nu ieșeam la cafea cu colegele de la bibliotecă, nu acceptam invitații la film sau la teatru. Îmi spuneam mereu că va veni și timpul meu. Dar timpul trecea pe lângă mine ca un tren pe lângă o gară părăsită.

Au trecut anii. Mama a început să uite lucruri simple: unde a pus cheile, dacă a mâncat sau nu. Am dus-o la doctor. Diagnosticul: demență senilă. De atunci, nopțile mele au devenit un șir nesfârșit de treziri: ba să-i schimb pijamaua udă, ba să-i liniștesc coșmarurile. Am plâns mult în tăcere, cu capul pe perna veche din copilărie.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se adunau grămadă sub geamul nostru, mama s-a stins. Am rămas singură în casa mare și rece. Vecinii au venit la priveghi, au adus colivă și vorbe bune. Dar după ce au plecat toți, liniștea a devenit insuportabilă.

M-am trezit într-o dimineață și am realizat că nu știu cine sunt fără părinții mei. Nu am copii, nu am soț, nu am nici măcar un câine care să mă aștepte acasă. Am încercat să sun o fostă colegă de liceu — Irina — dar conversația s-a stins rapid; viețile noastre erau prea diferite acum.

Într-o zi am găsit într-un sertar vechi o scrisoare pe care mi-o scrisesem mie însămi la douăzeci de ani: „Sper că ai ajuns cine vrei să fii.” Am izbucnit în plâns. Cine voiam să fiu? Nu mai știam.

Am început să ies la plimbare prin orașul care nu se schimbase prea mult. La magazinul din colț vânzătoarea m-a întrebat:

— Ce mai faceți, doamnă Maria? Nu v-am mai văzut demult.

— Sunt bine… cred… — am răspuns ezitant.

În fiecare seară mă uit la pozele vechi: eu copil râzând în brațele tatei, mama tânără cu părul prins în coc. Mă întreb dacă ei ar fi vrut altceva pentru mine. Poate că da… Poate că nu au avut curajul să-mi spună să plec și să-mi trăiesc viața.

Într-o duminică am mers la biserică și preotul a vorbit despre iertare — nu doar față de ceilalți, ci și față de noi înșine. M-am gândit atunci: pot să mă iert pentru anii pierduți? Pot să-mi dau voie să trăiesc?

Seara, când sting lumina și rămân doar eu cu gândurile mele, simt un gol imens. Dar poate că e și un început. Poate că nu e prea târziu să descopăr cine sunt cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Și dacă ne trezim prea târziu… mai avem curajul să ne reinventăm?