Când Viorel a Plecat pentru o Dragoste Mai Tânără și S-a Întors Când Buzunarul I-a Fost Gol

— Nu mai pot, Viorel! Nu mai pot să mă prefac că nu văd! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își arunca cheile pe masă, evitându-mi privirea.

Ploua torențial afară, iar picăturile băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. În bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare, dar între noi era un aer greu, apăsător. Viorel, bărbatul cu care împărțisem douăzeci și trei de ani din viață, nu mai era același. De luni bune îl simțeam departe, absent, iar telefonul lui era mereu pe silențios.

— Ce tot insinuezi, Mariana? a răspuns el, încercând să pară calm, dar ochii îi fugeau spre ușă.

— Știi bine ce! Cine e fata aia care te sună la miezul nopții? Cine e „Mona” din mesajele tale?

A tăcut. Tăcerea lui a spus totul. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am început să plâng, dar nu cu lacrimi zgomotoase, ci cu suspine mici, tăioase.

A doua zi dimineață, Viorel și-a făcut bagajele. Nici măcar nu a încercat să mă oprească din plâns. A spus doar atât:

— Mariana, nu mai merge între noi. Am nevoie de altceva. Mă mut la Mona.

Mona avea 27 de ani. Eu aveam 46. Ea lucra ca recepționeră la un salon de înfrumusețare din centrul Piteștiului. Era frumoasă, slabă și mereu aranjată. Eu eram obosită, cu riduri la colțul ochilor și mâini crăpate de la atâta muncă prin casă și la serviciu.

Copiii noștri, Radu și Ioana, erau deja mari și plecați la facultate. Am rămas singură într-un apartament care părea brusc prea mare și prea gol. Zilele treceau greu. Mă duceam la muncă la supermarket, mă întorceam acasă și găteam pentru unul singur. Sâmbetele erau cele mai grele — atunci mergeam împreună la piață sau ne uitam la filme vechi.

Prietenii mei mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Mama îmi spunea să-l iert dacă se întoarce: „Bărbații mai calcă strâmb, fată dragă! Dar familia e familie.”

Dar eu nu puteam uita cum m-a privit în acea seară: ca pe o povară.

Timpul a trecut. Am început să mă obișnuiesc cu singurătatea. Mi-am făcut prietene noi la serviciu — Lenuța și Violeta — două femei divorțate care știau ce înseamnă să fii trădată. Mergeam împreună la cafea după program și râdeam de necazurile noastre.

După aproape doi ani, într-o duminică dimineață, am auzit soneria. Era Viorel. Avea cearcăne adânci și hainele îi miroseau a tutun ieftin.

— Mariana… putem vorbi?

Am deschis ușa doar pe jumătate.

— Ce vrei?

— Am greșit… Mona… nu e ce credeam eu… Are datorii peste tot… M-a lăsat fără bani… Am pierdut tot… Pot să mă întorc acasă?

Am simțit un amestec ciudat de milă și furie. Vocea lui era stinsă, ochii triști. Dar eu nu mai eram femeia care plângea în bucătărie cu ciorba pe foc.

— Acasă? Viorel, tu ai ales să pleci. Eu am învățat să trăiesc fără tine.

A încercat să intre, dar i-am blocat drumul.

— Mariana, te rog… Nu am unde să mă duc…

— Ai avut unde să te duci când ai plecat. Acum trebuie să-ți asumi consecințele.

A plecat capul și a ieșit pe scara blocului. L-am urmărit pe geam cum mergea încet prin ploaie.

În acea seară am stat mult timp pe gânduri. M-am întrebat dacă am făcut bine că nu l-am primit înapoi. Mama m-a sunat iar:

— Fată dragă, nu-l lăsa pe drumuri…

— Mamă, nu pot să fiu mereu colacul lui de salvare.

Copiii mei au fost mândri de mine. Ioana mi-a scris: „Mamă, meriți mai mult decât atât.”

Viața merge înainte. Încet-încet am început să mă bucur din nou de lucruri mici: o cafea bună dimineața, o carte citită în liniște, o plimbare prin parc cu Lenuța și Violeta.

Uneori mă gândesc la Viorel și la cât de ușor a renunțat la noi pentru o iluzie tânără și strălucitoare. Mă întreb dacă dragostea adevărată poate supraviețui trădării sau dacă unele răni rămân deschise pentru totdeauna.

Oare câte femei din România trec prin ce am trecut eu? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când cineva vrea să se întoarcă doar pentru că nu-i mai merge bine în altă parte?