Când Vlad a venit să locuiască cu noi: Povestea unei mame vitrege în România
— Nu vreau să stau aici! Nu e casa mea!
Vocea lui Vlad a răsunat ca un tunet în sufrageria noastră mică, cu mobila veche și mirosul de ciorbă proaspătă care plutea încă din bucătărie. Avea doar paisprezece ani, dar privirea lui tăioasă și umerii încordați spuneau totul: nu voia să fie aici, nu voia să fie cu mine.
M-am uitat la Radu, soțul meu, care încerca să-și ascundă neputința sub o mască de calm. — Vlad, te rog, încearcă măcar… — a început el, dar băiatul l-a întrerupt cu un oftat exasperat și a trântit rucsacul pe canapea.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când Radu mi-a spus că fosta lui soție pleacă la muncă în Italia și că Vlad nu are unde să stea, am știut că urmează o perioadă grea. Dar nu mă așteptam la zidul acesta de ostilitate.
— Nu e vina mea că mama ta a plecat, Vlad. Și nici a mea că tu ai ajuns aici, am încercat să spun cu blândețe, dar cuvintele mi-au ieșit mai aspre decât voiam.
El s-a uitat la mine cu ochii aceia albaștri, identici cu ai tatălui lui, plini de furie și tristețe. — Nu-mi spune ce să fac! Nu ești mama mea!
M-am retras în bucătărie, încercând să-mi ascund lacrimile. M-am întrebat atunci, pentru prima dată, dacă am făcut bine acceptând să fiu mamă vitregă. Nu aveam copii ai mei și credeam că pot oferi dragoste unui copil care are nevoie de ea. Dar Vlad nu voia dragostea mea. Voia doar să plece.
Zilele au trecut greu. Vlad nu vorbea cu mine decât dacă era absolut necesar. Își petrecea timpul închis în camera lui, ascultând muzică tare sau jucându-se pe telefon. Radu încerca să medieze, dar era mereu prins între noi doi, iar tensiunea creștea cu fiecare zi.
Într-o seară, după ce Vlad a refuzat să mănânce ciorba pe care o făcusem special pentru el — „La mama nu mâncam niciodată așa ceva!” — am izbucnit:
— Nu pot să fac nimic bine pentru tine? Orice încerc, tot nu e bine!
Vlad s-a uitat la mine cu dispreț și a ieșit din bucătărie fără un cuvânt. Radu m-a luat de mână, dar eu mi-am tras mâna și am început să plâng.
— Nu mai pot, Radu! Simt că nu sunt dorită aici! Am încercat tot ce am putut…
El a oftat și s-a așezat lângă mine. — E greu și pentru el. Îi e dor de mama lui… E doar un copil.
— Și eu? Eu ce sunt? O străină în propria casă?
Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea în Bacău, la cum mama se chinuia să ne crească singură după ce tata a plecat. Mi-am amintit cât de mult o uram pe noua lui soție și cât de mult îmi doream ca totul să revină la normal. Poate că Vlad simțea același lucru.
A doua zi dimineață am găsit ușa camerei lui Vlad întredeschisă. Am bătut ușor.
— Vlad? Pot să intru?
Nu mi-a răspuns, dar nici nu m-a dat afară. Am intrat încet și l-am văzut stând pe pat, cu ochii roșii de plâns.
— Ți-e dor de mama ta, nu-i așa?
A dat din cap fără să mă privească.
— Știi… și mie mi-a fost dor de tata când eram mică. Și eu am urât-o pe femeia cu care s-a recăsătorit. Dar timpul trece… și uneori lucrurile se schimbă.
Vlad nu a zis nimic, dar am simțit că ceva s-a rupt din zidul dintre noi.
Au urmat luni de zile în care relația noastră a fost ca mersul pe sârmă. Uneori reușeam să râdem împreună la un film sau la masă, alteori ne certam din nimicuri: haine aruncate peste tot, note proaste la școală, prieteni dubioși care-l sunau noaptea târziu.
Cel mai greu mi-a fost când am descoperit că Vlad lipsea de la ore și fuma pe ascuns în spatele blocului. Am simțit că eșuez ca mamă vitregă și ca soție. Radu era tot mai absent — serviciul îl consuma, iar acasă evita conflictele.
Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă târziu și amețit de la băutură, am izbucnit:
— Asta vrei să devii? Un ratat? Crezi că-ți faci mama mândră așa?
Vlad s-a uitat la mine cu ură: — Tu nu ești mama mea! N-ai dreptul să-mi spui nimic!
Atunci am cedat. Am urlat la el, am plâns, i-am spus tot ce aveam pe suflet: cât de greu îmi este, cât de mult încerc și cât de singură mă simt. El a plecat trântind ușa.
A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Îmi pare rău.”
Nu l-am văzut toată ziua. Am sunat poliția, spitalele, prietenii lui — nimeni nu știa nimic. Seara târziu, când deja mă pregăteam să plec să-l caut prin oraș, l-am găsit pe scara blocului, ud leoarcă de ploaie.
— De ce te-ai întors? l-am întrebat printre lacrimi.
— Pentru că… nu vreau să fiu ca tata. Să fug mereu de probleme.
Atunci l-am îmbrățișat pentru prima dată fără teamă că mă va respinge. Și el m-a lăsat.
De atunci lucrurile nu s-au schimbat peste noapte, dar au început să se repare încet-încet. Am mers împreună la consiliere de familie. Am învățat să ne ascultăm unul pe altul și să ne acceptăm imperfecțiunile.
Astăzi, când mă uit la Vlad — deja student la Politehnică — încă mă întreb: oare am făcut destul? Oare există vreo rețetă pentru a fi o mamă vitregă bună? Sau trebuie doar să iubești și să speri că într-o zi va înțelege?