Casa bunicii Adeline: O decizie care a rupt familia în două

— Mamă, nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac proaspăt. Stăteam la masă, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi găsesc cuvintele. Ochii Ioanei, fiica mea, erau plini de lacrimi și furie, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept.

— Ioana, am vrut doar să-l ajut pe Vlad. E singur acolo, în străinătate, și când se întoarce, să aibă și el un loc al lui, să nu mai stea cu chirie sau să se simtă străin în propria țară, am șoptit, cu glasul stins.

— Dar Rareș? Ce se întâmplă cu Rareș? Nu e și el nepotul tău? Nu merită și el același lucru? — a izbucnit ea, trântind cana pe masă. M-am uitat la poza de pe perete, cu cei doi nepoți ai mei, zâmbind la serbarea de la grădiniță. Atunci erau mici, nu știau ce înseamnă invidia sau nedreptatea. Acum, totul părea atât de complicat.

Am crescut într-o familie unde moștenirea era un subiect tabu. Tata a murit fără să lase nimic scris, iar noi, frații, ne-am certat ani de zile pentru o bucată de pământ. Am jurat că nu voi lăsa așa ceva în urma mea. Dar uite-mă acum, la 72 de ani, stând în mijlocul unei furtuni pe care chiar eu am stârnit-o.

Vlad, nepotul meu cel mare, e plecat la studii în Olanda. Mereu a fost ambițios, mereu a visat să facă ceva mare. Îmi scrie rar, dar când o face, simt că încă are nevoie de mine. Rareș, fratele lui mai mic, a rămas acasă, la Cluj. E mai retras, mai sensibil, dar la fel de drag mie. Niciodată nu am făcut diferențe între ei, dar acum, cu o simplă decizie, am reușit să-i pun unul împotriva celuilalt.

— Mamă, nu înțelegi! Rareș a plâns toată noaptea. Mi-a spus că nu mai vrea să vină la tine. Zice că nu-l iubești, că pentru tine contează doar Vlad, a continuat Ioana, cu vocea frântă. M-am ridicat încet de pe scaun și am mers la geam. Priveam grădina, unde, cu ani în urmă, îi alergam pe amândoi printre meri și le spuneam povești despre copilăria mea. Acum, liniștea grădinii era apăsătoare, ca o povară pe suflet.

— Ioana, nu e adevărat. Îi iubesc la fel. Dar Vlad… el nu are pe nimeni acolo. Rareș e aici, cu voi, are sprijin, are casă. Vlad, când se întoarce, va fi singur, am încercat să mă justific, dar știam că orice aș spune nu va fi de ajuns.

— Nu e vorba doar de casă, mamă! E vorba de cum îl faci să se simtă. De ce nu ai vorbit cu noi înainte? De ce ai decis tu, singură, ce e mai bine pentru toți? — m-a întrebat Ioana, iar în ochii ei am văzut nu doar furie, ci și dezamăgire. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

În seara aceea, Rareș nu a venit la cină, deși îl așteptasem cu sarmale, mâncarea lui preferată. Am rămas singură la masă, cu farfuria neatinsă în față. Am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. Am scris un mesaj: „Te iubesc, Rareș. Îmi pare rău dacă te-am rănit.” Niciun răspuns.

A doua zi, Ioana a venit din nou, de data asta cu soțul ei, Mihai. El a încercat să fie mediator, dar tensiunea era prea mare.

— Mamă, poate ar trebui să te gândești mai bine. Să găsim o soluție care să nu-i rănească pe băieți. Poate să le lași casa amândurora, să o împartă, a sugerat Mihai, cu voce calmă.

— Și să-i văd certându-se toată viața pentru o casă? Nu vreau să repete greșelile noastre, am răspuns, cu lacrimi în ochi. Dar adevărul era că nu știam ce să fac. Orice decizie părea greșită.

În zilele următoare, Rareș a început să se schimbe. Nu mai venea pe la mine, nu mai răspundea la mesaje. Ioana era tot mai distantă. Simțeam că pierd tot ce am mai drag. Într-o seară, am primit un mesaj de la Vlad: „Bunico, am auzit ce s-a întâmplat. Nu vreau să mă cert cu Rareș din cauza casei. Dacă vrei să mă ajuți, ajută-l și pe el. Nu vreau să fiu motivul pentru care familia noastră se destramă.”

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la toate momentele frumoase petrecute împreună, la sacrificiile făcute pentru familie, la promisiunile pe care mi le-am făcut mie însămi. Cum am ajuns aici? Cum am reușit să rănesc tocmai oamenii pe care îi iubesc cel mai mult?

A doua zi, am chemat familia la masă. Am pregătit tot ce le place: ciorbă de perișoare, friptură, prăjitură cu mere. Când au intrat, am simțit tensiunea în aer. Rareș nu m-a privit deloc. Vlad era pe video, de pe laptop, cu ochii triști.

— Vreau să vă spun ceva, am început, cu voce tremurată. Am greșit. Am vrut să fac bine, dar am făcut rău. Nu vreau ca o casă să vă despartă. Dacă voi vreți, casa va fi a amândurora. Sau, dacă nu, o vând și împart banii. Dar vă rog, nu vă certați din cauza mea. Nu pot trăi cu gândul că v-am pierdut.

A fost liniște. Ioana a început să plângă. Mihai a dat din cap, aprobator. Vlad a zâmbit trist. Rareș s-a ridicat și a venit la mine. M-a îmbrățișat, fără să spună nimic. Am simțit că, poate, nu e totul pierdut.

Acum, stau în aceeași bucătărie, cu o ceașcă de ceai în față, și mă întreb: oare dragostea de bunică poate repara ceea ce a stricat o decizie pripită? Oare, în dorința de a face bine, nu riscăm uneori să rănim cel mai tare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?