Casa care m-a despărțit de familie

— Irina, trebuie să vinzi casa. Nu mai avem altă soluție! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme. Mâinile îi tremurau, dar privirea îi era tăioasă, ca și cum nu accepta niciun refuz. Stăteam la masa rotundă, cu fața sprijinită în palme, simțind cum mi se strânge stomacul. Afară ploua mocnit, iar picăturile băteau ritmic în geam, ca o bătaie de ceas care mă presa să iau o decizie imposibilă.

— Mamă, nu pot… e singurul lucru care mi-a rămas de la bunici. Știi bine că am muncit ani de zile să-l renovez, să-l fac al meu. De ce trebuie mereu să plătesc eu pentru greșelile lui Radu?

Radu, fratele meu mai mic cu trei ani, nu era prezent la discuție. De fapt, nu era niciodată prezent când trebuia să-și asume ceva. De când terminase liceul, viața lui fusese un șir de promisiuni încălcate, joburi pierdute și datorii adunate la tot felul de „prieteni” dubioși. Mama îl apăra mereu: „E băiatul meu, are suflet bun, dar n-a avut noroc.” Eu eram fata responsabilă, cea care trebuia să repare totul.

— Irina, dacă nu-l ajuți acum, îl pierdem! O să vină peste el oamenii ăia… Nu știi ce-s în stare să-i facă! spuse mama cu glasul stins, dar cu ochii umezi de lacrimi.

Mi-am amintit de copilărie, când Radu spărgea geamuri și eu mințeam pentru el ca să nu fie pedepsit. Când tata a plecat de acasă, eu am rămas să am grijă de mama și de Radu. Niciodată nu mi s-a mulțumit pentru asta. Niciodată nu am simțit că sunt văzută cu adevărat.

— Și eu? Cine mă ajută pe mine? Cine a fost lângă mine când am avut nevoie? am întrebat cu voce joasă.

Mama s-a uitat la mine ca și cum nu înțelegea întrebarea. Pentru ea, sacrificiul meu era ceva firesc, o datorie nescrisă.

— Irina, tu ești puternică. Tu poți să-ți revii. Radu nu poate. El are nevoie de noi.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe hol, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Am privit tabloul vechi cu bunicii mei zâmbind dintr-o altă lume, una în care familia însemna sprijin și iubire necondiționată. M-am întrebat ce-ar fi spus ei dacă ar fi văzut cum ne-am transformat.

Seara târziu, Radu a venit acasă. Era palid și agitat, cu ochii roșii de nesomn.

— Irina… îmi pare rău. Nu știu cum am ajuns aici. Dar dacă nu mă ajuți… nu știu ce o să se întâmple.

L-am privit lung. Îl iubeam, era fratele meu, dar simțeam că mă sufoc sub povara responsabilității pe care mi-o aruncau toți pe umeri.

— Radu, ai spus asta de zeci de ori. Mereu promit că te schimbi, dar nimic nu se schimbă. De ce trebuie să vând eu tot ce am pentru greșelile tale?

A tăcut. Mama a venit lângă el și l-a luat în brațe.

— Las-o, mamă… dacă nu vrea să ne ajute, n-are rost să ne rugăm.

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice palmă. Am simțit că mă prăbușesc într-o prăpastie a singurătății.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Mama mă suna zilnic: „Ai vorbit cu notarul? Ai pus casa la vânzare?” Vecinii șușoteau pe la colțuri că „Irina nu-și ajută familia”. La serviciu eram absentă, iar șefa mă certa pentru greșeli minore.

Într-o noapte n-am mai rezistat și am sunat-o pe Ana, cea mai bună prietenă a mea din facultate.

— Irina, tu ai dreptul să spui nu! Nu ești responsabilă pentru viața lui Radu. Dacă vinzi casa acum, ce-ți mai rămâne ție?

Am plâns mult în acea seară. Pentru prima dată m-am gândit serios la mine: la visele mele, la liniștea mea. Casa aceea era singurul loc unde mă simțeam acasă cu adevărat.

A doua zi am decis: nu voi vinde casa. Am chemat-o pe mama la o cafea și i-am spus hotărât:

— Mamă, îmi pare rău pentru Radu, dar nu pot să-mi sacrific viața pentru el. Casa rămâne a mea. Dacă vrei să-l ajuți, găsim altă soluție împreună.

Mama s-a ridicat brusc și a plecat fără un cuvânt. Timp de luni întregi nu mi-a vorbit deloc. Radu m-a sunat doar ca să-mi reproșeze că l-am abandonat.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu familia s-a răcit aproape complet. Am investit în casă și am început să primesc turiști prin Airbnb ca să-mi suplimentez veniturile. Am făcut terapie și am învățat că uneori trebuie să pui limite chiar și celor pe care îi iubești cel mai mult.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Dar oare cât poți sacrifica din tine până când nu mai rămâne nimic? Voi ce ați fi făcut în locul meu?