Casa care ne-a despărțit: Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred că ai spus asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătăria noastră mică din Militari. Era seară târziu, iar lumina galbenă a becului făcea umbre ciudate pe fața lui obosită. Tocmai se întorsese de la serviciu, iar eu încă nu reușisem să-mi stăpânesc furia.

— Ce vrei să fac, Maria? Sunt părinții mei… Nu pot să-i oblig să ne lase casa nouă! a răspuns el, încercând să-și ascundă frustrarea sub un calm fals.

M-am ridicat brusc de pe scaun și am început să mă plimb prin cameră. Simțeam cum inima îmi bate cu putere, iar lacrimile îmi stăteau în colțul ochilor. Nu era vorba doar despre o casă. Era despre tot ce muncisem împreună, despre toate promisiunile făcute și nerespectate, despre sentimentul acela apăsător că nu suntem niciodată destul de buni pentru ei.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când mama lui Vlad ne-a invitat la masă. Era o duminică obișnuită, cu miros de sarmale și râsete forțate. Irina, sora mai mică a lui Vlad, era acolo, ca de obicei, cu zâmbetul ei dulce și vocea subțire.

— Dragii mei, am vrea să discutăm ceva important cu voi, a spus doamna Elena, mama lui Vlad, după desert.

Am simțit cum Vlad își strânge mâna mea sub masă. Știam că urmează ceva serios.

— Ne-am gândit mult și am decis ca Irina să primească apartamentul nostru după ce nu vom mai fi. Ea are nevoie de un început bun în viață și… voi deja v-ați descurcat singuri atât de bine.

Am rămas fără cuvinte. Vlad a încercat să spună ceva, dar domnul Ion l-a întrerupt:

— Vlad, tu ai serviciu stabil, Maria la fel. Nu vă lipsește nimic. Irina e încă la început.

Am plecat acasă în liniște. În taxi, Vlad a încercat să mă liniștească:

— Nu contează casa aia, Maria. Noi ne avem unul pe altul.

Dar pentru mine conta. Nu pentru valoarea materială, ci pentru ceea ce simboliza: recunoașterea eforturilor noastre, respectul pentru tot ce am sacrificat. Eu și Vlad am muncit din greu pentru fiecare leu. Am refuzat mereu ideea de a sta acasă și de a depinde de cineva. Chiar și când Vlad mi-a propus să renunț la job ca să mă ocup de casă și copii, am refuzat politicos.

— Mai bine câștig puțin decât să depind de altcineva, i-am spus atunci. Și el a fost mereu de acord.

Dar părinții lui nu vedeau lucrurile la fel. Pentru ei, Irina era mereu fetița care trebuia protejată. Noi eram „cei care se descurcă”.

De atunci, relația mea cu socrii s-a răcit. Am evitat să-i sun sau să-i vizitez. La fiecare sărbătoare găseam o scuză să nu mergem la ei. Vlad încerca să fie mediatorul, dar îl vedeam cum suferă și el.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, l-am găsit pe Vlad stând pe balcon, privind în gol.

— Te doare și pe tine, nu-i așa? am întrebat încet.

— Da… Dar nu pot să le spun nimic. Sunt părinții mei. Dacă îi supăr, o să sufere toată lumea.

— Dar noi? Noi nu contăm?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate că nu o să fim niciodată destul de buni pentru ei.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile petrecute peste program ca să putem plăti ratele la apartamentul nostru mic; vacanțele ratate ca să strângem bani pentru viitor; momentele când am pus familia pe primul loc și am lăsat pe planul doi dorințele noastre personale.

Irina nu avea nicio vină directă. Era doar beneficiara unui sistem nedrept. Dar nu puteam să nu simt o ciudată invidie față de ușurința cu care primea totul pe tavă.

Într-o zi, m-a sunat doamna Elena:

— Maria, nu vrei să vii pe la noi? Am făcut plăcinta ta preferată cu mere…

Am refuzat politicos și am închis repede telefonul. M-am simțit vinovată imediat după aceea, dar nu puteam trece peste sentimentul de nedreptate.

La serviciu, colegele mele au observat că sunt abătută.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Gabriela într-o pauză de cafea.

Am ezitat puțin înainte să-i povestesc totul. Când am terminat, ea a oftat:

— Știi câte familii se ceartă din cauza moștenirilor? Parcă banii și casele scot ce e mai rău din oameni…

Avea dreptate. Dar pentru mine era mai mult decât atât: era despre respect și recunoaștere.

Au trecut luni de zile fără să vorbesc cu socrii mei. Vlad mergea uneori singur la ei, dar se întorcea mereu trist și tăcut. Între noi se instalase o răceală pe care nu știam cum s-o depășim.

Într-o seară ploioasă de toamnă, Irina a venit la noi acasă.

— Maria… Vlad… Vreau să vă spun ceva important.

Ne-am uitat unul la altul nedumeriți.

— Știu că sunteți supărați pe mama și tata din cauza casei. Dar eu nu vreau să vă pierdeți familia din cauza asta. Dacă vreți… putem împărți apartamentul când va veni vremea.

Am simțit un nod în gât. Nu era vina ei și totuși simțeam că nu pot accepta oferta ei fără să mă simt umilită.

— Mulțumim, Irina… Dar nu e vorba doar despre apartament… e vorba despre cum suntem văzuți în familia asta…

Irina a plecat tristă. După ce a ieșit pe ușă, Vlad m-a luat în brațe fără să spună nimic.

Acum stau și mă întreb: oare merită să ne pierdem liniștea sufletească pentru o casă? Sau e vorba despre ceva mai profund — despre dreptate și recunoaștere? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?