Casa care ne-a despărțit: Povestea unei nunți cu gust amar

— Nu pot să cred! Asta e bătaie de joc! a urlat Gelu, fratele meu, în mijlocul restaurantului, cu ochii injectați de furie și obrajii roșii de rușine. Muzica s-a oprit brusc, iar invitații au rămas cu furculițele suspendate în aer. Mireasa, adică eu, tremuram pe scaun, cu buchetul strâns la piept, încercând să-mi dau seama dacă visez sau trăiesc un coșmar.

Totul a pornit de la gestul mamei-soacre, doamna Lidia, care, după dansul mirilor, a luat microfonul și a anunțat solemn: „Vreau să vă fac un cadou de suflet: vă dau casa mea din cartierul Grivița. Să aveți un început frumos!” O clipă am simțit că plutesc de fericire. Era visul nostru să avem un loc al nostru. Dar în secunda următoare am văzut privirea lui Gelu și a soției lui, Ramona — o privire tăioasă, plină de reproș.

Mama mea, doamna Mariana, s-a ridicat încet de la masă și s-a apropiat de mine. „Nu trebuia să acceptați așa ceva în fața tuturor. Ne-ai făcut de râs!” mi-a șoptit printre dinți. Tata stătea cu capul plecat, rușinat, iar rudele murmurau deja pe la mese.

Gelu s-a apropiat de masa noastră și a izbucnit: „Noi ce suntem? Mai puțin importanți? De ce nu ne-a dat și nouă nimic când ne-am căsătorit? Sau noi nu suntem copiii familiei?” Ramona îl ținea de braț și plângea în hohote. Nici nu am apucat să răspund că au și ieșit pe ușă, trântind-o cu putere.

Restul serii a fost un haos. Nunta s-a spart în două tabere: ai mei, care mă priveau ca pe o trădătoare, și ai lui Vlad, soțul meu, care încercau să mă liniștească. Mama plângea la baie, tata nu mai vorbea cu nimeni, iar eu simțeam că totul se prăbușește peste mine.

A doua zi dimineață am găsit telefonul plin de mesaje acide de la Gelu: „Sper că ești fericită! Ai reușit să ne umilești pe toți!” Ramona mi-a scris că nu vrea să mă mai vadă niciodată. Mama nu mi-a răspuns la telefon trei zile la rând.

Am încercat să vorbesc cu Vlad despre ce simt. „Nu e vina ta”, mi-a spus el blând. „Mama mea a vrut doar să ne ajute.” Dar eu știam că pentru familia mea gestul Lidiei a fost ca o palmă peste obraz. Noi am crescut într-un apartament mic din Rahova, mereu la limită cu banii. Când Gelu s-a însurat, părinții mei abia au reușit să-i dea niște bani pentru mobilă. Acum, când eu primeam o casă întreagă, tot trecutul nostru apăsat de lipsuri ieșea la suprafață.

În zilele următoare am încercat să repar lucrurile. Am mers la părinți acasă cu prăjituri și flori. Mama m-a primit rece:
— Ai uitat cine te-a crescut? Pentru tine contează doar banii?
— Nu e vorba de bani! am izbucnit eu. Nici nu știam ce urmează! Nu puteam refuza cadoul în fața tuturor!
— Puteai să spui ceva! Să nu accepți! Să arăți că ne respecți!

Tata m-a privit trist:
— Sora ta nu va uita niciodată asta. Ai pus o prăpastie între voi.

Am plecat plângând pe stradă, simțindu-mă vinovată pentru ceva ce nu făcusem intenționat. Vlad încerca să mă încurajeze, dar tensiunea dintre familii creștea. La fiecare întâlnire cu rudele mele eram privită ca o paria.

După două luni, am primit vestea că Ramona era însărcinată. Am vrut să-i felicit pe amândoi, dar Gelu mi-a răspuns sec:
— Nu avem nevoie de urările tale. Ține-le pentru casa ta cea nouă!

Am început să mă întreb dacă voi putea vreodată să repar relația cu fratele meu. Îmi lipsea copilăria noastră împreună, serile când stăteam la povești în bucătăria mică din Rahova. Acum eram străini.

Mama-soacră a încercat să ajute:
— Poate ar trebui să le oferiți și lor ceva…
Dar Vlad s-a opus:
— Nu putem cumpăra dragostea familiei tale!

Adevărul e că nici nu voiam asta. Voiam doar să fim din nou împreună, fără resentimente. Dar fiecare încercare de împăcare era respinsă cu răceală.

Au trecut luni întregi până când mama mi-a dat un mesaj scurt: „Poate vii duminică la masă.” Am mers cu inima strânsă. Tata m-a îmbrățișat fără cuvinte. Mama mi-a pus farfuria preferată în față și mi-a spus:
— Nu putem schimba ce s-a întâmplat. Dar trebuie să mergem mai departe.

Gelu însă nu era acolo. Nici Ramona. Am plecat acasă cu sufletul greu.

Acum stau în casa primită cadou și mă uit pe geam la luminile orașului. Mă întreb dacă fericirea vine cu prețul pierderii celor dragi sau dacă există vreo cale să reparăm ceea ce s-a rupt.

Oare cât valorează o casă dacă te costă liniștea familiei? Ce aș fi putut face altfel? Voi ce ați fi făcut în locul meu?