Casa care ne-a rupt: Povestea unei familii sfâșiate de orgolii

— Nu vreau să-i văd în casa asta, Mihai! Ai înțeles? vocea Ioanei răsuna ca un ecou rece în sufrageria încă mirosind a vopsea proaspătă.

M-am oprit în prag, cu mâinile murdare de praf, încă purtând salopeta de la muncă. Era a treia zi de când ne mutasem în casa pentru care muncisem douăzeci de ani în Italia. O casă cu două etaje, cu acoperiș roșu, pe care o visasem încă din copilărie, când stăteam cu ai mei într-o cameră mică, cu pereții scorojiți. Am ridicat ochii spre Ioana, femeia cu care împărțisem dorul și speranța atâtor ani, și nu am recunoscut-o.

— Ioana, sunt părinții mei… Vin doar să vadă casa, să bem o cafea împreună. Au așteptat momentul ăsta la fel ca noi.

— Nu mă interesează! Nu vreau să-i văd aici! Nu după tot ce mi-au făcut!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am așezat pe marginea canapelei, încercând să-mi adun gândurile. În minte îmi răsunau vorbele mamei: „Să nu uiți niciodată de unde ai plecat, Mihai!” Dar cum să nu uit, când tot ce aveam era datorită lor? Și totuși, Ioana era femeia care îmi crescuse copiii cât eu eram plecat la muncă printre străini.

În acea seară, am ieșit pe terasă și am privit spre sat. Luminile casei părinților mei pâlpâiau timid la marginea drumului. Îmi aminteam cum tata venea cu bicicleta la gară să-mi aducă pachetul cu slănină și pâine de casă. Cum mama plângea la telefon, rugându-mă să mă întorc acasă. Dar eu rămâneam acolo, între zidurile reci ale șantierului din Torino, visând la ziua când îi voi aduce pe toți sub același acoperiș.

A doua zi dimineață, tata a venit la poartă. L-am văzut de la fereastră, sprijinindu-se de gard, cu șapca lui veche trasă pe ochi.

— Mihai, mă lași să intru? Să văd și eu casa asta frumoasă?

Ioana a apărut lângă mine, cu brațele încrucișate.

— Spune-i că nu se poate. Să nu facem circ aici!

Am ieșit la poartă cu inima cât un purice.

— Tată… poate altă dată. Acum nu e momentul.

L-am văzut cum înghite în sec și-și trage șapca mai pe frunte.

— E casa ta, Mihai. Faci cum crezi…

A plecat încet, fără să se uite înapoi. M-am simțit ca un trădător. În acea noapte n-am putut dormi. Copiii dormeau liniștiți, Ioana sforăia ușor lângă mine, iar eu mă uitam la tavanul alb și mă întrebam unde greșisem.

În zilele ce au urmat, tensiunea a crescut. Mama a încetat să mă mai sune. Tata nu mai trecea pe la poartă. Ioana era tot mai rece și mai distantă. Copiii simțeau că ceva nu e în regulă și mă întrebau de ce bunicii nu vin să-i vadă.

Într-o seară, am găsit-o pe Ioana plângând în bucătărie.

— De ce îi urăști atât? am întrebat-o încet.

— Nu-i urăsc… Dar nu pot uita cum m-au privit mereu de sus. Cum mi-au spus că nu sunt destul de bună pentru tine. Cât ai fost plecat, nu m-au ajutat niciodată cu copiii. Doar vorbe grele și reproșuri…

Am simțit un nod în gât. Nu știusem niciodată cât de mult o duruse. Eu eram prins între două lumi: familia care mă crescuse și familia pe care o construisem cu greu.

Au trecut luni de zile fără să ne vedem părinții. Într-o duminică dimineață, am primit un telefon de la fratele meu, Sorin:

— Mihai, vino repede la spital! Tata a făcut infarct!

Am alergat ca nebunul până la spitalul din oraș. L-am găsit pe tata întins pe patul alb, palid și slăbit.

— Mihai… nu te supăra pe maică-ta… nici pe Ioana… Viața e scurtă… Nu lăsa casa asta să vă despartă…

Am izbucnit în plâns ca un copil. În acel moment am realizat cât de mult pierdusem alergând după visuri și ziduri.

După ce tata s-a externat, am decis să merg acasă la părinți cu copiii. Ioana a refuzat să vină. Am stat ore întregi povestind cu mama și tata despre copilărie, despre Italia, despre doruri și regrete.

Când m-am întors acasă, Ioana mă aștepta pe terasă.

— Ai ales… ai ales ei sau noi?

— Nu pot alege… Sunt parte din mine toți. Dar dacă nu găsim o cale să fim împreună, tot ce am construit n-are niciun sens.

Au trecut ani până când Ioana a acceptat să-i primească pe părinții mei în casă. Dar rănile au rămas adânci. Casa noastră era frumoasă pe dinafară, dar plină de tăceri și resentimente.

Uneori mă întreb: oare merită să sacrificăm dragostea pentru orgolii? Oare casele ne aduc împreună sau ne despart mai tare?