Casa copilăriei noastre: când sângele nu mai e apă

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Irina! am izbucnit, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum sângele îmi urcă în obraji. Eram în bucătăria casei mele din Pitești, cu aburii cafelei ridicându-se leneș spre tavan, când lumea mea s-a oprit în loc.

Irina a tăcut o clipă. Apoi vocea ei, tremurată, dar hotărâtă, a spart liniștea: — E singura soluție pentru noi. Tu stai singură într-o casă mare, iar eu și Vlad avem nevoie de spațiu pentru copil. Știi bine că apartamentul nostru din București e prea mic…

Am simțit un nod în gât. Casa asta nu era doar niște pereți și acoperiș – era tot ce mai aveam din părinții noștri. Aici am crescut împreună, aici am plâns când tata a murit, aici am râs la mesele de Crăciun. Cum să-i dau Irinei cheia trecutului meu?

— Nu e vorba doar de spațiu, Irina! E casa copilăriei noastre! am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Și eu am dreptul la ea! a răspuns ea, vocea ridicându-se. Nu e vina mea că tu ai rămas aici după ce mama s-a dus. Eu am plecat la facultate, dar asta nu înseamnă că nu mi se cuvine nimic!

M-am prăbușit pe scaun, cu telefonul lipit de ureche. Am simțit cum vechile răni se deschid: mereu am fost „cea responsabilă”, cea care a avut grijă de mama când s-a îmbolnăvit, cea care a renunțat la vise pentru familie. Irina a fost mereu „cea mică”, protejata, cea care a plecat să-și facă un rost la oraș.

— Nu vreau să ne certăm… Dar nu pot să-ți dau casa asta. Nu pot, Irina…

A urmat o tăcere grea. Apoi, fără să mai spună nimic, a închis.

În zilele următoare, telefonul nu a mai sunat. Mama-soacră m-a sunat însă pe ascuns: — Să nu te pui rău cu sora ta! E însărcinată, are nevoie de liniște… Tu n-ai copii, ce-ți trebuie o casă atât de mare?

M-am simțit ca și cum toată lumea ar fi tras de mine din toate părțile. Prietenii mă întrebau: — Dar nu poți să-i dai casa? E totuși sora ta…

Dar nimeni nu știa cât de greu mi-a fost să rămân aici după ce mama s-a stins. Să aud fiecare scârțâit al podelei, să văd fiecare fotografie pe pereți și să simt lipsa celor dragi în fiecare colț.

Într-o seară, Irina a venit la mine fără să anunțe. Era palidă și ochii îi erau umflați de plâns.

— Te rog… Nu pot să mă întorc acasă la Vlad fără să încerc totul. Îmi doresc copilul ăsta mai mult decât orice pe lume. Dar nu pot să-l cresc într-o cutie de chibrituri. Tu ai totul aici… Eu n-am nimic.

Am privit-o cum își frământa mâinile pe masa veche din bucătărie. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, speriată. Dar am văzut și furia din ochii ei – furia că viața ne-a împărțit atât de nedrept.

— Știi cât am sacrificat eu pentru familia asta? am întrebat-o încet. Când tu erai la București și-ți trăiai viața, eu eram aici cu mama pe moarte. Eu am plătit facturile, eu am renovat casa asta cu mâinile mele!

Irina a izbucnit: — Și crezi că mie mi-a fost ușor? Să fiu mereu „cea mică”, mereu datoare? Să simt că nu contez niciodată destul?

Am plâns amândouă în tăcere. Pentru prima dată ne-am spus adevărul – adevărul pe care îl ascunseserăm ani la rând sub preșul politeții.

După acea seară, nimic n-a mai fost la fel. Irina nu mi-a mai vorbit luni întregi. Mama-soacră a început să răspândească vorbe prin familie: „Uite ce egoistă e Ana! Nici măcar pentru o soră însărcinată nu vrea să facă un gest!”

Unchiul Petre m-a sunat într-o zi: — Ana, gândește-te bine… Casa asta nu te va încălzi la bătrânețe. Sângele apă nu se face!

Dar sângele nostru deja se făcuse apă. Familia s-a împărțit: unii de partea Irinei, alții de partea mea. La Paști am stat fiecare separat – pentru prima dată în viață.

Vlad m-a întâlnit întâmplător la piață și mi-a spus cu răceală: — Să știi că Irina suferă mult. Dar tu n-ai copii, n-ai cum să înțelegi…

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. De ce trebuie ca femeile fără copii să fie considerate incomplete? De ce sacrificiile mele nu valorează nimic?

Au trecut luni și Irina a născut o fetiță – Maria. Am aflat de la o vecină. Nici măcar nu m-au chemat la botez.

Într-o noapte târzie, am găsit curajul să-i scriu Irinei un mesaj: „Sper că ești bine și că Maria e sănătoasă. Mi-e dor de tine.”

Nu mi-a răspuns niciodată.

Casa e tot aici – tăcută și rece ca o rană veche care nu se mai vindecă. Uneori mă plimb prin camerele goale și mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine să cedez… Sau poate că unele răni trebuie lăsate deschise ca să ne aducem aminte cine suntem cu adevărat.

Oare sângele chiar nu se face apă? Sau uneori dragostea de sine e singura care ne mai ține în viață?