Casa de la capătul speranței

— Tata, de ce plângi? vocea Irinei, fetița mea de șapte ani, m-a trezit din gândurile negre. Stăteam pe marginea patului, cu capul în mâini, încercând să-mi ascund lacrimile. Era decembrie, iar în apartamentul nostru cu două camere mirosea a igrasie și a frig. De la moartea Anei, soția mea, viața devenise un șir nesfârșit de compromisuri și renunțări.

— Nu plâng, iubita mea. Doar… mă gândesc la mami, am mințit-o, ștergându-mi ochii cu mâneca puloverului vechi.

— Și eu mă gândesc la ea. Crezi că ne vede? a întrebat Irina cu inocența aceea care doare.

— Sunt sigur că ne vede și ne iubește de acolo de sus.

Mihai, băiatul meu de nouă ani, stătea pe canapea cu o carte în brațe. Nu citea. Se prefăcea. Știam că îl apasă și pe el lipsurile, dar nu voia să mă supere cu întrebări. De când Ana nu mai era, el încerca să fie bărbatul casei. Prea devreme pentru un copil.

În fiecare zi mă trezeam la cinci dimineața ca să ajung la muncă la depozitul de materiale de construcții din Colentina. Salariul abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Într-o seară, când am ajuns acasă, am găsit pe ușă o hârtie: „Evacuare în 30 de zile pentru neplata utilităților”. Am simțit cum mi se taie picioarele. Cum să le spun copiilor că vom rămâne pe drumuri?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la ei cum dormeau îmbrățișați sub aceeași pătură subțire și am simțit o furie neputincioasă. M-am rugat în gând să primesc un semn, orice semn că nu suntem singuri.

A doua zi la muncă, colegul meu Viorel m-a văzut abătut.

— Ce-ai pățit, Radu? Pari terminat.

N-am vrut să-i spun nimic la început, dar când am văzut că insistă, am cedat.

— Ne evacuează. Nu știu unde o să stăm. N-am pe nimeni aici…

Viorel s-a uitat lung la mine și a dat din cap.

— Lasă că vedem noi ce facem. Nu ești singur.

Nu l-am crezut. În România fiecare e pentru el. Dar Viorel a început să vorbească cu ceilalți colegi. Apoi cu șeful de depozit. În câteva zile, toată lumea știa povestea mea. La început mi-a fost rușine. Mă simțeam expus, judecat. Dar apoi au început să apară gesturi mici: cineva mi-a adus o pungă cu haine pentru copii; altcineva a lăsat pe biroul meu un plic cu bani.

Într-o zi, șeful m-a chemat la el în birou.

— Radu, am vorbit cu niște oameni de la primărie și cu niște ONG-uri. O să te ajutăm să găsești o locuință socială până treci peste asta.

Nu-mi venea să cred. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mă mai sufoc.

Au urmat săptămâni grele: drumuri la primărie, dosare peste dosare, umilințe și priviri reci de funcționari grăbiți. Copiii mă întrebau zilnic dacă vom avea unde să stăm de Crăciun.

Într-o seară, când eram gata să renunț, Viorel a venit la noi acasă cu soția lui, Lidia.

— Radu, hai la noi câteva zile dacă e nevoie. Nu poți sta cu copiii pe stradă!

Am refuzat politicos. Mândria nu mă lăsa să accept. Dar Lidia a insistat:

— Nu e rușine să ceri ajutor! Și Ana ar fi făcut la fel pentru noi…

Am izbucnit în plâns în fața lor. Era prea mult pentru mine.

Cu două zile înainte de Crăciun am primit un telefon de la primărie:

— Domnul Radu Popescu? S-a eliberat o garsonieră socială în sectorul 2. Dacă vreți să veniți mâine să semnați contractul…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am alergat acasă și le-am spus copiilor:

— Avem casă nouă! Nu e mare lucru, dar e a noastră!

Irina a început să țopăie prin cameră:

— O să avem brad?

— O să avem brad! am promis eu, deși nu știam de unde voi face rost de unul.

În Ajunul Crăciunului ne-am mutat în garsoniera micuță dar curată. Când am intrat pe ușă, copiii au rămas fără cuvinte: pe masă era un coș cu dulciuri și un brad mic împodobit. Vecinii din bloc ne-au întâmpinat cu zâmbete și urări de bun venit.

În acea seară am stat toți trei pe patul nou și am privit luminițele bradului. Pentru prima dată după mult timp am simțit liniște în suflet.

M-am întrebat atunci: oare cât de greu este pentru un om să ceară ajutor? Și cât de mult poate schimba viața unui necunoscut un gest mic de solidaritate? Poate că nu suntem chiar atât de singuri cum credem…