Casa de pe strada Vișinilor: Povara moștenirii și războiul cu mine însumi

— Nu te mai ascunde după ușă, Vlad! Știu că ești acolo! vocea Irinei răsuna în holul casei bătrânești, spartă de emoție și furie. M-am lipit de peretele rece, cu inima bătându-mi nebunește. Nu eram pregătit pentru momentul acesta, deși îl visasem de sute de ori în ultimele luni.

Casa de pe strada Vișinilor era acum a mea. O moștenisem după moartea tatălui nostru, deși cu ani în urmă îi cedasem fratelui meu, Radu, partea mea din tot ce însemna avere. Atunci mi s-a părut corect: el avea copii mici, eu eram singur, fără familie. Dar viața nu ține cont de planuri. Radu a pierdut tot la jocuri de noroc, iar tata, dezamăgit și bolnav, a schimbat testamentul pe ascuns. Așa am ajuns eu stăpân peste casa copilăriei noastre.

— Vlad, deschide! Mama e cu mine! vocii Irinei i se alătură un suspin stins. Am tras aer adânc în piept și am deschis ușa. Mama stătea în spatele Irinei, cu ochii roșii și obrajii supți. Nu mai era femeia puternică pe care o știam.

— Vlad, nu vreau scandal. Dar trebuie să vorbim despre casă, spuse Irina, privindu-mă drept în ochi.

Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia încărcați de amintiri: râsul nostru de copii, certurile părinților, mirosul de cozonac din Ajun. Știam că nu pot să le dau afară, dar nici nu puteam să le las să mă calce în picioare.

— Știți foarte bine că nu eu am cerut casa asta! Tata a decis…

— Tata a decis pentru că tu l-ai manipulat! izbucni mama, cu vocea tremurândă. Ai profitat că Radu era la pământ!

M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Oare chiar așa fusese? Sau doar viața ne jucase tuturor o festă crudă?

— Mamă, eu i-am dat lui Radu partea mea când avea nevoie! Am rămas fără nimic atunci… Am dormit prin chirii ani de zile!

Irina s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Vlad, nu e vorba doar despre acte. E vorba despre familie. Casa asta e a noastră, nu doar a ta.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Aveau dreptate? Sau doar încercau să mă facă să cedez?

Noaptea aceea a fost un șir nesfârșit de discuții. Mama plângea încet la masa din bucătărie, Irina încerca să negocieze calm, iar eu mă simțeam prins ca într-o capcană. Radu nu venise; nu avea curajul să dea ochii cu mine după tot ce făcuse.

— Vlad, dacă ai inimă, ne lași să vindem casa și împărțim banii. Avem nevoie… spuse mama printre lacrimi.

— Și eu am nevoie! am izbucnit. Nu vedeți că sunt singur? Că n-am nimic altceva decât casa asta?

Irina m-a privit lung.

— Dar tu ai ales să fii singur…

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice palmă. Poate că avea dreptate. Poate că fuga mea prin lume fusese doar o scuză ca să nu mă confrunt cu familia mea destrămată.

Au plecat târziu în noapte, lăsându-mă cu gândurile mele și cu pereții reci ai casei. Am rătăcit prin camerele întunecate, atingând mobila veche, fotografiile îngălbenite, jucăriile copilăriei noastre. M-am oprit în fața oglinzii din hol și m-am privit lung: cine eram eu acum? Un om care ținea cu dinții de o casă sau un frate care refuza să-și ajute familia?

În zilele următoare au urmat telefoane, amenințări voalate cu avocați, discuții interminabile despre dreptate și datorie morală. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-l pe Vlad, a pus mâna pe toată averea!” Nimeni nu știa adevărul. Nimeni nu știa cât mă costa fiecare zi petrecută acolo.

Într-o seară, Radu m-a sunat.

— Vlad… știu că te-am dezamăgit. Știu că am greșit mult. Dar te rog… dacă poți… las-o pe mama să stea acolo până la iarnă. Nu are unde să meargă.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Bine, Radu. Să vină mama să stea aici cât are nevoie…

Am făcut-o pentru el? Pentru ea? Sau pentru liniștea mea? Nici acum nu știu sigur.

Casa a rămas a mea pe acte, dar sufletul meu s-a împărțit între pereții ei și oamenii pe care îi iubesc și îi urăsc în același timp. Mă plimb seara prin curte și mă întreb: oare am făcut ce trebuia? Sau pur și simplu nu mai am inimă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptatea pentru tine însuți?