Casa din stâncă: Prețul a trei decenii de viață

„Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta!” vocea lui Sorin răsuna în încăperea rece, săpată direct în stâncă, cu ecouri care păreau să-mi străpungă inima. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Era 2 noaptea, iar afară vântul bătea cu putere, făcând ca umbrele să danseze pe pereții neregulați ai casei pe care tocmai o primisem. O casă pe care o visasem o viață întreagă, dar care acum părea să devină o închisoare.

Totul a început cu o scrisoare oficială, venită după 33 de ani de muncă la mina din Roșia Montană. „Doamnă Ilinca Popescu, vă informăm că, drept recunoaștere pentru activitatea dumneavoastră, vi se atribuie locuința nr. 7, situată în stânca de la marginea satului.” Am plâns atunci, cu scrisoarea strânsă la piept, simțind că, în sfârșit, viața mea capătă un sens. După atâția ani de sacrificii, de zile petrecute în întunericul minei, de nopți în care mă rugam să nu se întâmple vreo nenorocire, aveam, în sfârșit, ceva al meu. O casă. Un loc pe care să-l pot numi „acasă”.

Dar bucuria nu a durat mult. Sorin, soțul meu de peste 20 de ani, a început să se schimbe. Era tot mai distant, tot mai nervos, iar privirile lui fugeau de ale mele. „Ce ai, Sorin? Ce se întâmplă cu tine?” îl întrebam seară de seară, dar el ridica din umeri și ieșea afară, prefăcându-se că are treabă la grajd. Într-o noapte, l-am urmărit. L-am văzut cum se întâlnea cu vecina noastră, Mariana, la marginea pădurii. Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar nu am spus nimic. Am tăcut, am strâns din dinți și am continuat să muncesc, să renovez casa, să mă prefac că totul e în regulă.

Casa din stâncă era rece și umedă, dar avea ceva magic. Pereții erau plini de urme vechi, semne ciudate, ca niște rune, și, în fiecare noapte, auzeam sunete ciudate venind din adâncuri. La început am crezut că mi se pare, dar apoi am găsit, într-o nișă ascunsă, un jurnal vechi, scris de mână, cu litere tremurate: „Aici, în inima stâncii, am ascuns tot ce am avut mai scump. Dacă citești aceste rânduri, să știi că nu ești singur.”

Am început să citesc jurnalul în fiecare seară, la lumina unei lămpi cu gaz. Era povestea unei femei, Ana, care trăise aici cu aproape un secol în urmă, tot după o viață de muncă grea. Și ea fusese trădată de soț, și ea rămăsese singură, dar găsise puterea să meargă mai departe. „Nu lăsa durerea să te îngroape”, scria Ana. „Stânca asta nu e doar piatră. E martoră la toate lacrimile și speranțele noastre.”

Într-o zi, când mă întorceam de la magazinul din sat, am găsit-o pe Mariana în curte, vorbind cu Sorin. Când m-au văzut, au tăcut brusc. „Ce se întâmplă aici?” am întrebat, cu vocea tremurândă. Mariana a zâmbit fals: „Am venit doar să aduc niște ouă.” Sorin nu a spus nimic. În acea seară, după ce Mariana a plecat, am izbucnit: „Spune-mi adevărul, Sorin! Mă înșeli cu ea?” El a tăcut o vreme, apoi a spus, cu voce joasă: „Nu mai pot, Ilinca. Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta. Da, am fost cu Mariana. Dar nu mai simt nimic pentru tine.”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am ieșit afară, în noaptea rece, și am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am gândit să plec, să las totul în urmă, dar ceva m-a oprit. Poate cuvintele Anei, poate faptul că, pentru prima dată, aveam un loc al meu. În zilele care au urmat, Sorin a plecat. A luat doar câteva haine și a dispărut, lăsându-mă singură, cu casa din stâncă și cu amintirile noastre.

Au urmat luni grele. Satul vorbea, oamenii mă priveau cu milă sau cu curiozitate. „Săraca Ilinca, a muncit o viață și uite unde a ajuns…” Dar eu nu am cedat. Am început să renovez casa cu mâinile mele. Am zugrăvit pereții, am reparat acoperișul, am plantat flori în fața ușii. În fiecare zi, citeam câte o pagină din jurnalul Anei și simțeam că nu sunt singură. Într-o seară, am găsit, ascunsă într-o crăpătură, o cutie mică de lemn. Înăuntru era o fotografie veche, cu Ana și copiii ei, și o scrisoare: „Nu uita niciodată cine ești. Chiar și când toți te părăsesc, tu rămâi cu tine însăți.”

Am început să primesc vizite de la vecini. Unii veneau din curiozitate, alții să mă ajute. Maria, o văduvă din sat, mi-a adus prăjituri. „Nu e ușor să fii singură, Ilinca. Dar ești mai puternică decât crezi.” Am început să cred și eu asta. Am început să mă redescopăr, să mă bucur de liniștea casei, de mirosul de piatră rece, de sunetul vântului care bătea în ușă. Am început să scriu și eu, să-mi pun gândurile pe hârtie, să-mi spun povestea, așa cum Ana o făcuse cu un secol în urmă.

Într-o zi, fiul meu, Vlad, a venit să mă vadă. Nu mai vorbisem de luni de zile, de când plecase la București. „Mamă, am auzit ce s-a întâmplat. Îmi pare rău că nu am fost aici pentru tine.” L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. „Nu-i nimic, Vlad. Important e că ai venit acum.” Am stat ore întregi de vorbă, am râs, am plâns, am povestit despre trecut și despre viitor. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai sunt singură.

Casa din stâncă a devenit, încet-încet, un refugiu. Un loc al vindecării, al regăsirii de sine. Am învățat că nu am nevoie de altcineva ca să fiu întreagă. Am învățat să mă iert, să merg mai departe, să privesc cu speranță spre ziua de mâine. Poate că nu am avut parte de fericirea la care am visat, dar am găsit ceva mai prețios: puterea de a mă ridica, din nou și din nou, chiar și atunci când viața m-a doborât.

Mă uit acum la pereții reci ai casei și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu adevărat, sau doar supraviețuim? Câte secrete ascundem în suflet, câte răni nu se văd la suprafață? Poate că, dacă am avea curajul să ne spunem povestea, am descoperi că nu suntem niciodată cu adevărat singuri.