Casa din strada Vișinilor: Cum o moștenire ne-a rupt familia

— Casa e doar pentru tine? Atunci, între noi s-a terminat totul.

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în sufrageria veche, cu pereții scorojiți și miros de mere coapte. Mama abia murise de două săptămâni, iar noi stăteam la masa rotundă, cu actele de succesiune între noi, ca niște arme. Tata nu mai era de mult, iar casa din strada Vișinilor era tot ce mai rămăsese din copilăria noastră. Radu mă privea cu ochii lui verzi, plini de furie și dezamăgire. Eu nu știam ce să spun. Mâinile îmi tremurau pe marginea scaunului.

— Nu eu am decis, Radu! Mama a lăsat testamentul, nu eu! am încercat să mă apăr, dar vocea mi s-a frânt.

— Da, sigur… Tu ai avut grijă de ea în ultimii ani, tu ai stat aici, tu ai convins-o! a izbucnit el. Și eu? Eu ce sunt? Un străin?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Într-un fel, avea dreptate. Eu rămăsesem în orașul nostru mic din Moldova, aproape de mama, în timp ce el plecase la București, la facultate și apoi la muncă. Venea rar acasă și mereu părea grăbit să plece înapoi. Dar nu era vina mea că mama a ales să-mi lase mie casa. Sau era?

Am tăcut. Radu și-a strâns hârtiile și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în liniștea apăsătoare a casei. Am privit spre fereastra aburită și am văzut umbrele copacilor bătrâni din grădină. M-am gândit la serile când ne jucam amândoi pe sub vișini, când râdeam și ne certam pe jucării. Cum am ajuns aici?

A doua zi, m-a sunat mătușa Ileana.

— Ce-ai făcut, Ilinca? L-ai supărat rău pe Radu. Zice că nu mai vrea să audă de tine.

— Nu eu am vrut așa… am șoptit.

— Știu, mamă, dar știi cum e lumea… O să zică că ai tras tu sforile.

M-am simțit mică și vinovată. În sat deja se șușotea că Ilinca a pus mâna pe casă și l-a lăsat pe frate-său pe dinafară. Prietenele mamei mă priveau ciudat când mergeam la magazinul din colț. Parcă toți mă judecau.

Au trecut săptămâni fără să primesc niciun semn de la Radu. Îl sunam uneori, dar nu răspundea. De Crăciun i-am trimis un mesaj: „Te aștept acasă. Putem vorbi.” Niciun răspuns.

Într-o zi friguroasă de ianuarie, am găsit o scrisoare în cutia poștală. Era de la el:

„Ilinca,
Nu pot să trec peste asta. Pentru mine, casa aia era tot ce mai aveam din familie. Acum nu mai am nimic. Să fii fericită cu ea.”

Am plâns ore întregi după ce am citit rândurile lui. M-am simțit ca un hoț care a furat ceva ce nu-i aparținea cu adevărat. Dar ce puteam face? Să-i dau jumătate din casă? S-o vând și să împărțim banii? Dar atunci unde să mă duc? Aici era viața mea.

În primăvară, au început să apară problemele cu actele casei. O vecină a contestat granița dintre terenuri și m-am trezit cu procese pe cap. M-am dus la notar cu dosare întregi și am stat ore întregi la cozi la primărie. M-am simțit singură și neputincioasă.

Într-o seară, când mă întorceam obosită de la tribunal, am găsit-o pe vecina Viorica stând pe bancă în fața porții.

— Ilinca, dragă, nu te supăra că-ți zic… Dar nu-i bine să fii singură. Casa asta e prea mare pentru tine. Poate-l chemi pe Radu înapoi…

Am oftat adânc.

— Nu vrea să mai audă de mine…

— O să-i treacă… Sângele apă nu se face.

Dar lunile treceau și Radu nu dădea niciun semn. M-am apucat să renovez casa singură: am vopsit pereții, am schimbat geamurile sparte, am plantat flori în grădină. Fiecare colț îmi amintea de el: urmele lui pe ușa de la bucătărie, desenele noastre vechi pe peretele din camera mică.

Într-o zi de vară, când soarele ardea nemilos peste sat, l-am văzut pe Radu venind pe alee. Era slab și obosit, cu barba crescută și ochii roșii.

— Am venit să iau niște lucruri de-ale mele… a spus fără să mă privească.

— Radu… te rog… Hai să vorbim.

A ezitat o clipă, apoi a intrat în casă. Am stat la masa rotundă, ca atunci când eram copii.

— Nu vreau nimic de la tine sau de la casa asta… Vreau doar să uiți că am avut vreodată o familie.

M-au durut cuvintele lui mai tare decât orice palmă.

— Radu… eu te iubesc. Ești fratele meu…

— Nu mai sunt nimic pentru tine! a strigat el și a ieșit trântind ușa încă o dată.

După plecarea lui, casa mi s-a părut mai pustie ca niciodată. Am început să mă întreb dacă merită să păstrez ceva care mi-a luat totul altceva la schimb: liniștea sufletului meu și legătura cu singurul om care-mi mai rămăsese din familie.

Au trecut ani de atunci. Casa e încă aici — frumoasă și tristă — dar eu nu mai sunt aceeași Ilinca. Am învățat că uneori moștenirile nu ne aduc fericire, ci doar umbre între oameni care s-au iubit odată.

Mă uit adesea pe fereastră și mă întreb: oare cât valorează o casă dacă prețul ei e pierderea unui frate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?