Casa din Strada Vișinilor: Secretul pe care mama nu l-a spus niciodată

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu minciunile astea! am urlat, cu palmele încleștate pe marginea mesei din bucătărie. Ploua cu găleata afară, iar stropii băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. Mama, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi, se uita la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Irina, te rog… Nu e așa cum crezi tu, a șoptit ea, vocea tremurându-i ca o frunză în vânt.

Dar eu știam. Simțeam de luni de zile că ceva nu e în regulă cu casa noastră de pe Strada Vișinilor. De când tata a murit, totul s-a schimbat. Mama devenise tot mai retrasă, iar eu mă simțeam ca o străină în propria copilărie. În seara aceea, după ce am găsit actele vechi într-un sertar ascuns, adevărul m-a izbit ca un trăsnet: casa nu fusese niciodată a noastră. Era pe numele unei mătuși de care nu auzisem niciodată.

Am ieșit pe hol, unde fratele meu mai mic, Radu, stătea cu spatele lipit de perete, ascultând totul.

— Ce-ai găsit? m-a întrebat el cu voce joasă.

— Nu suntem proprietari aici. Nici n-am fost vreodată. Mama ne-a mințit.

Radu a dat din cap încet, ca și cum știa deja. M-am simțit trădată de toți. Cum să nu știu cine sunt? Cum să nu știu dacă am sau nu un acoperiș deasupra capului?

A doua zi dimineață, la cafea, mama a încercat să-mi explice:

— Tatăl tău a făcut niște greșeli… A pierdut casa la cărți, înainte să te naști tu. Mătușa Ana ne-a lăsat să stăm aici din milă. Am sperat că n-o să afli niciodată.

— Și ce facem acum? Dacă vine Ana și ne dă afară?

Mama a tăcut. Radu s-a ridicat brusc și a ieșit din casă trântind ușa.

În zilele următoare, am început să mă uit altfel la fiecare colț al casei: la tapetul scorojit din sufragerie, la scârțâitul scărilor, la mirosul de mere coapte care venea din pivniță. Toate păreau străine, ca și cum nu ar fi fost niciodată ale mele.

Conflictul s-a agravat când mătușa Ana a venit într-o duminică dimineață. Era o femeie înaltă, cu părul alb prins într-un coc sever și ochii reci ca gheața.

— Ați stat destul aici. Am nevoie de casă pentru fiica mea. Aveți două luni să vă mutați.

Mama a început să plângă în hohote. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu s-a înfuriat:

— Nu poți să ne dai afară! Aici am crescut!

— Nu e casa voastră! a răspuns Ana sec.

În acea seară am stat singură în camera mea, uitându-mă la pozele vechi de familie. Tata zâmbea larg într-una dintre ele, ținându-mă în brațe când aveam doar trei ani. M-am întrebat dacă el ar fi găsit o soluție sau dacă ar fi fugit de responsabilitate, așa cum făcuse mereu.

În zilele care au urmat, mama s-a închis în ea însăși. Nu mai vorbea cu noi decât strictul necesar. Radu s-a apucat de băut și venea târziu acasă. Eu am început să caut joburi și chirii pe internet, dar salariul meu de la librărie abia îmi ajungea pentru mâncare.

Într-o seară, când ploaia bătea din nou în geamuri, l-am găsit pe Radu pe balcon, cu o sticlă de vodcă în mână.

— Ce rost are să mai luptăm? N-am avut niciodată nimic al nostru…

— Avem unul pe altul, i-am spus încercând să-l îmbrățișez.

— Nu e destul!

Am simțit atunci că familia noastră se destramă cu fiecare zi care trece.

Cu două săptămâni înainte să fim evacuați, am găsit o scrisoare veche de la tata către mama:

„Iartă-mă că am pierdut totul. Dar copiii noștri merită adevărul, chiar dacă doare.”

Am luat scrisoarea și am mers la mama.

— De ce nu ne-ai spus niciodată adevărul?

Ea m-a privit lung și a început să plângă încet.

— Mi-a fost frică să nu vă pierd și pe voi…

Atunci am realizat că toată viața mea fusese construită pe frică și minciuni. Am decis că trebuie să rup cercul acesta vicios.

Am vorbit cu Radu și i-am propus să ne mutăm împreună într-o garsonieră mică. Mama a refuzat să vină cu noi; a spus că vrea să rămână aproape de casa care i-a fost adăpost atâția ani.

Când am ieșit pe ușa casei pentru ultima dată, m-am uitat înapoi și am simțit un gol imens în suflet. Dar pentru prima dată în viață, simțeam și o urmă de libertate.

Acum stau pe canapeaua veche din garsoniera noastră și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Cât timp putem construi fericirea pe secrete și frică?