Casa din Strada Vișinului: O poveste despre pierdere, rușine și renaștere

— Mamă, de ce nu mai intrăm în casă? vocea tremurată a lui Radu, băiatul meu cel mare, a tăiat liniștea nopții ca un cuțit. Îl țineam strâns de mână, iar pe Maria o aveam în brațe, cu obrajii roșii de frig. În fața noastră, casa din Strada Vișinului ardea mocnit, fumul gros ieșind pe sub acoperișul care se prăbușea încet. Pompierii alergau de colo-colo, iar vecinii se uitau la noi cu milă și curiozitate. Simțeam cum rușinea mă arde mai tare decât focul care ne mistuia casa.

Nu știu dacă a fost vina instalației electrice sau a ghinionului care mă urmărea de când soțul meu, Doru, ne părăsise acum doi ani. Cert e că în acea noapte am rămas fără nimic. Am încercat să-mi păstrez calmul pentru copii, dar în interior eram sfâșiată. Îmi venea să urlu la cer: „De ce eu? De ce noi?”

— Haideți la mine până vă reveniți! a spus doamna Stanciu, vecina de la doi. Era o femeie trecută de șaizeci de ani, mereu cu gura pe toți din bloc, dar acum avea ochii umezi și vocea blândă.

Am intrat în apartamentul ei mic, cu miros de levănțică și cafea tare. Copiii s-au așezat pe canapea, iar eu am rămas în picioare, simțindu-mă ca un intrus. Doamna Stanciu mi-a pus o pătură pe umeri și mi-a adus un ceai fierbinte.

— Nu e rușine să ceri ajutor, Nicoleta, mi-a spus ea încet. Toți avem momente grele.

Dar eu nu puteam să cred asta. În mintea mea, eram deja judecată: femeia care nu-și poate ține familia întreagă, care nu are bani de reparații, care a rămas singură și neputincioasă. Mă gândeam la mama mea din Buzău, care mereu îmi spunea că „o femeie trebuie să fie stâncă pentru copiii ei”. Cum să-i spun că am pierdut tot?

A doua zi dimineață, am ieșit pe scară să iau aer. M-am întâlnit cu domnul Ionescu, administratorul blocului.

— Nicoleta, știu că e greu… Uite, am vorbit cu câțiva vecini. Ne-am gândit să strângem niște bani să vă ajutăm cu ce putem.

Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Nu voiam milă. Dar când l-am văzut pe Radu privind pe geam la casa noastră arsă, am înțeles că nu mai era vorba despre mine, ci despre ei.

În zilele următoare, am primit haine pentru copii de la familia Popescu de la parter și mâncare caldă de la tanti Lenuța. Chiar și domnul Marinescu, care nu vorbea cu nimeni niciodată, mi-a lăsat o sacoșă cu fructe la ușă. M-am simțit copleșită de bunătate și totodată rușinată că nu pot oferi nimic în schimb.

Într-o seară, când copiii adormiseră deja pe canapeaua din sufrageria doamnei Stanciu, am primit un telefon de la sora mea, Camelia.

— Nicoleta, trebuie să vii acasă la mama. Nu poți sta la mila vecinilor!

— Camelia, nu pot să plec din Ploiești. Copiii au școala aici… Eu am serviciul la magazin…

— Lasă serviciul! Gândește-te la copii! Ce exemplu le dai?

Am închis telefonul plângând. M-am simțit prinsă între două lumi: una în care trebuia să fiu puternică și independentă și alta în care eram judecată pentru orice alegere făceam.

A doua zi dimineață am mers la Primărie să cer ajutor social. Am stat la coadă trei ore printre oameni triști și obosiți. O funcționară cu ochelari groși m-a privit peste dosare:

— Aveți rude? Puteți locui la ele?

— Nu… adică… nu vreau să fiu o povară…

— Atunci vă putem oferi un loc într-un centru social temporar. Dar e aglomerat și condițiile nu sunt cele mai bune.

Am refuzat politicos și am plecat cu sufletul greu. Nu voiam ca ai mei copii să crească printre străini sau să simtă umilința pe care o simțeam eu.

În acele zile grele, comunitatea din Strada Vișinului a devenit familia mea. Oamenii au început să organizeze o strângere de fonduri pe Facebook. Fostul meu coleg de liceu, Mihai, a venit cu câțiva prieteni să curețe resturile din casă și să vadă ce se mai poate salva.

— Nicoleta, nu ești singură! mi-a spus el într-o zi când stăteam pe treptele casei arse.

Am izbucnit în plâns pentru prima dată de când totul se întâmplase. Plângeam pentru tot ce pierdusem: casa, liniștea, demnitatea… Dar plângeam și pentru că simțeam că nu mai sunt invizibilă.

Au urmat luni grele. Am locuit la doamna Stanciu aproape două luni până când am reușit să găsesc o garsonieră mică în apropiere. Copiii s-au adaptat greu la noul spațiu; Maria plângea des după jucăriile ei arse, iar Radu devenise tăcut și retras.

Într-o zi, l-am găsit pe Radu desenând casa noastră veche cu creioane colorate.

— O să avem iar o casă frumoasă? m-a întrebat el cu ochii mari.

— Da, puiule… O să avem. Dar poate va fi altfel decât înainte.

Am început să lucrez mai mult la magazin și să accept orice ajutor venea din partea oamenilor din cartier. Am învățat că orgoliul nu ține de foame și că uneori trebuie să accepți mâna întinsă fără să te simți mai puțin om pentru asta.

Mama a venit într-o zi la Ploiești să ne vadă. A intrat în garsoniera mică și s-a uitat lung la mine.

— Nu te judec, Nicoleta… Dar sper să nu uiți niciodată cine ești și de unde ai plecat.

Am îmbrățișat-o fără cuvinte. În ochii ei am văzut pentru prima dată mândrie și nu dezamăgire.

Astăzi, după aproape un an de la incendiu, încă reconstruiesc — nu doar o casă, ci și viața mea și a copiilor mei. Am rămas cu cicatrici invizibile dar și cu o recunoștință uriașă pentru oamenii care au ales să fie alături de noi când eram jos.

Mă întreb adesea: oare cât de mult ne definește ceea ce pierdem? Sau poate adevărata noastră valoare se vede abia atunci când avem curajul să cerem ajutor? Voi ce ați face dacă ați pierde totul într-o clipă?