Casa dintre noi: Cum am pierdut liniștea când am închiriat fratelui soțului nostru

— Nu pot să cred că ai ajuns să-mi ceri bani pentru fiecare zi de întârziere! a țipat Rareș, fratele soțului meu, trântind ușa de la sufragerie. M-am uitat la el, apoi la Mihai, soțul meu, care stătea cu capul plecat, încercând să-și ascundă rușinea și furia. În acel moment, am știut că tot ce construisem împreună cu familia lui era pe cale să se prăbușească.

Totul a început acum un an, într-o după-amiază de vară, când Rareș a venit la noi cu ochii roșii și vocea tremurândă. Tocmai fusese dat afară din apartamentul pe care îl închiria cu iubita lui, după ce proprietarul decisese să-l vândă peste noapte. — Nu știu unde să mă duc, a spus el, privind în gol. — Poate mă puteți ajuta voi…

Aveam două case: una moștenită de la bunicii mei din Ploiești, alta cumpărată cu greu, după ani de muncă în București. Casa din Ploiești era goală, iar noi o țineam pentru zile negre sau poate pentru când copiii noștri ar fi avut nevoie. Dar Rareș era familie. — Îți dăm casa din Ploiești, i-am spus atunci, fără să mă consult cu Mihai. — Plătești doar utilitățile și o chirie simbolică, cât să acoperim impozitul.

La început, totul părea perfect. Rareș era recunoscător, ne trimitea mesaje de mulțumire și chiar ne aducea flori sau dulciuri când venea pe la București. Dar după câteva luni, au început problemele. Facturile veneau neplătite, vecinii ne sunau să ne spună că Rareș face petreceri până dimineața și că lasă curtea în paragină. Mihai încerca să-l sune, dar Rareș nu răspundea decât rar și mereu cu scuze: — Am avut o perioadă grea la muncă… — O să rezolv totul luna viitoare…

Am început să simt presiunea. Mama lui Mihai mă suna aproape zilnic: — De ce îl presați pe Rareș? E fratele vostru! Nu vă e rușine să-i cereți bani? — Mamă, nu-i cerem nimic în plus, doar ce am stabilit… încercam eu să explic, dar nu voia să audă.

Într-o seară, Mihai s-a întors acasă abătut. — Am fost la Ploiești. Casa arată groaznic. Pereții sunt murdari, mobila stricată… Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să mă cert cu toți pentru el! Am simțit cum mi se strânge inima. Îl iubeam pe Mihai și nu voiam să-l văd așa. Dar nici nu puteam lăsa lucrurile să continue.

Am decis împreună să-i dăm lui Rareș un ultimatum: ori plătește chiria și repară casa, ori trebuie să plece. L-am chemat la noi într-o duminică după-amiază. — Rareș, trebuie să vorbim serios. Nu mai merge așa… i-am spus eu cu voce calmă. Dar el a explodat: — Voi chiar nu aveți inimă! Cum puteți să-mi faceți una ca asta? Sunteți ca niște străini!

A doua zi, mama lui Mihai m-a sunat plângând: — Ce fel de noră ești tu? L-ai întors pe Mihai împotriva fratelui lui! Tot satul vorbește că sunteți avari și fără suflet! M-am simțit mică și neputincioasă. Toată viața am încercat să fiu parte din familia lor, dar acum eram dușmanul numărul unu.

Rareș a plecat din casă după încă două luni de scandaluri și amenințări că ne va da în judecată pentru „abuz”. Am găsit casa aproape distrusă: pereții scrijeliți, uși sparte, grădina plină de gunoaie. Am plâns ore întregi în acea zi, simțind că am pierdut nu doar o casă, ci și liniștea familiei noastre.

Mihai nu mai vorbește cu fratele lui nici azi. Mama lui abia dacă ne răspunde la telefon și mereu găsește motive să nu vină la noi de Crăciun sau Paște. Prietenii ne spun că am făcut ce trebuia, dar eu mă întreb mereu dacă nu cumva puteam proceda altfel.

Poate că banii schimbă oamenii sau poate că adevărul e că familia nu ar trebui niciodată amestecată cu afacerile. Dar oare ce e mai important: liniștea sufletească sau loialitatea față de cei dragi?

Mă uit la Mihai și îl întreb în șoaptă: — Oare merită vreodată să faci binele dacă tot tu ajungi să fii vinovat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?