Casa împărțită în două: Când ginerele devine dușman

— Nu pot să cred că ai ajuns să-mi ceri așa ceva, Dănuț! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care altădată răsuna de râsete. Ana stătea lângă mine, cu ochii roșii de plâns, iar Dănuț, fostul meu ginere, mă privea cu o încăpățânare rece.

— Zoran, nu cer decât ce mi se cuvine. Am băgat bani în casa asta, am muncit cot la cot cu voi la renovare! Nu e corect să mă dați afară ca pe un câine!

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să urlu. Casa asta era visul meu pentru Ana. Am ridicat-o din temelii cu mâinile mele, am pus fiecare cărămidă gândindu-mă la viitorul ei. Când l-a adus pe Dănuț acasă, am încercat să-l primesc ca pe un fiu. Dar acum… totul părea o farsă crudă.

— Tată, te rog… nu mai țipa, a șoptit Ana, încercând să mă liniștească. Dar vocea ei era stinsă, ca și cum ar fi renunțat deja la luptă.

— Ana, nu vezi ce vrea să facă? Vrea să ne ia totul! am izbucnit.

Dănuț a ridicat din umeri.

— Eu vreau doar partea mea. Dacă nu ajungem la o înțelegere, mergem la tribunal.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Să ajungem la tribunal pentru casa noastră? Pentru locul unde Ana a făcut primii pași, unde am petrecut Crăciunuri și Paști împreună? Cum s-a ajuns aici?

În noaptea aceea n-am închis un ochi. M-am plimbat prin casă ca un suflet chinuit. Am trecut pe lângă camera Anei, unde încă se mai vedeau urmele posterelor ei din liceu. Am atins peretele pe care îl zugrăvisem împreună cu Dănuț, când încă mai credeam că e parte din familie. M-am întrebat: unde am greșit? De ce nu am văzut ce fel de om e?

A doua zi, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Tată… Dănuț nu se lasă. A vorbit deja cu un avocat. Spune că are chitanțe pentru materiale, pentru mobila din sufragerie…

— Și tu ce vrei să faci?

A dat din umeri neputincioasă.

— Nu știu… Nu vreau scandal. Dar nici nu pot să-l las să ne ia casa.

Am simțit o furie mocnită. Cum să-i explic fiicei mele că uneori trebuie să lupți pentru ceea ce e al tău? Că nu poți lăsa pe oricine să-ți calce în picioare demnitatea?

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vecinii au început să șușotească. Unii mă priveau cu milă, alții cu curiozitate. La magazinul din colț, doamna Maria m-a tras deoparte:

— Zoran, am auzit că aveți necazuri… Să știi că lumea vorbește. Dar tu ai fost mereu un om drept.

Am dat din cap și am plecat mai departe, cu sufletul greu.

Într-o seară, când credeam că nimic nu mai poate fi salvat, Ana a izbucnit în plâns.

— Tată, eu nu mai pot! Toată lumea mă judecă. Prietenele mele mă întreabă dacă o să rămân pe drumuri. Dănuț mă amenință că vine cu executorul dacă nu-i dau bani…

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e. Fetița mea, care altădată era plină de viață, acum era o umbră.

— Nu te las singură, i-am spus printre lacrimi. O să luptăm împreună.

Am început să caut avocați. Să adun acte, chitanțe, orice dovadă că eu sunt proprietarul casei. Fiecare drum la notar era o umilință. Fiecare discuție cu Ana era o rană deschisă.

Într-o zi, Dănuț a venit cu fratele lui și a început să măsoare curtea.

— Ce faci aici? l-am întrebat nervos.

— Îmi delimitez partea! Dacă nu vreți frumos…

M-am repezit la el:

— Ieși afară din curtea mea!

Fratele lui a intervenit:

— Zoran, hai să fim oameni… Dănuț are dreptate, a investit și el aici.

— Să-și ia mobila și să plece! Casa asta e pentru fata mea!

S-au uitat la mine ca la un nebun și au plecat bombănind.

În zilele următoare am primit citația de la tribunal. Noaptea nu mai dormeam deloc. Mă gândeam la soția mea, care s-a stins acum trei ani. Ce ar fi zis dacă ar fi văzut ce s-a ales de familia noastră?

La proces, avocatul lui Dănuț a prezentat chitanțe și poze cu el muncind prin curte.

— Domnule judecător, clientul meu a contribuit semnificativ la renovarea casei!

Avocatul nostru a încercat să explice că totul s-a făcut pe banii mei și că Dănuț a locuit aici ca ginere, fără pretenții materiale până la divorț.

Judecătorul s-a uitat la noi peste ochelari:

— O familie destrămată… O casă împărțită… Din păcate, legea e clară: dacă există dovezi de investiții comune, trebuie împărțite.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Tot ce construisem pentru Ana era acum sub semnul întrebării.

După proces, Ana m-a privit cu ochii goi:

— Tată… dacă pierdem casa?

Am strâns-o de mână:

— N-o să pierdem totul. Atâta timp cât suntem împreună…

Dar adevărul era că nu mai aveam nicio certitudine. Prietenii mă evitau; rudele îmi spuneau că trebuia să fiu mai atent când l-am primit pe Dănuț în casă.

Într-o zi am găsit-o pe Ana stând pe treptele casei și privind în gol.

— Mi-e dor de mama… spuse ea încet.

M-am așezat lângă ea și am privit apusul peste acoperișurile satului nostru.

— Și mie mi-e dor… Dar trebuie să mergem înainte.

Au trecut luni de zile până s-a dat verdictul final: Dănuț avea dreptul la o sumă de bani pentru investițiile făcute, dar casa rămânea a noastră. Am simțit o ușurare amară — câștigasem doar pe jumătate.

Acum casa e mai tăcută ca niciodată. Ana încearcă să-și refacă viața; eu încerc să-mi găsesc liniștea printre zidurile care au văzut prea multe lacrimi.

Mă întreb adesea: oare merită să-ți deschizi inima pentru cineva care poate deveni dușman? Cum putem păstra valorile familiei când legea și viața ne pun la încercare? Poate cineva să-mi răspundă?