Casa împărțită: Povestea unei mame vitrege în România

— Mariana, iar ai pus sare prea multă în ciorbă! Vocea Irinei răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încerc să-mi ascund mâinile tremurânde sub șorț. E sâmbătă, ora prânzului, și casa noastră, altfel liniștită, se umple de râsete zgomotoase, pași grăbiți de copii și priviri tăioase. Soțul meu, Viorel, încearcă să medieze atmosfera: „Hai, Irina, lasă mama să-și facă treaba. E destul de greu să gătești pentru atâția oameni.” Dar Irina nu se lasă: „Nu e mama mea. Și niciodată nu va fi.”

Mă opresc din amestecat și simt cum inima mi se strânge. De șapte ani încerc să fiu parte din viața acestei familii. Am venit aici cu speranța că voi găsi liniște și iubire după ce primul meu soț m-a părăsit pentru o femeie mai tânără. Viorel a fost salvarea mea, omul care mi-a arătat că pot să iubesc din nou. Dar odată cu el au venit și umbrele trecutului: Irina, fiica lui din prima căsătorie, care nu m-a acceptat niciodată cu adevărat.

Copiii Irinei aleargă prin casă, răstoarnă jucării și urlă de bucurie. Îi iubesc, dar uneori simt că nu mai am aer. Camera mea preferată, balconul cu mușcate roșii, devine refugiu doar după ce pleacă toți. În restul timpului, mă simt ca o străină în propria casă.

— Mariana, vino să vezi ce a făcut Vlad! — strigă Viorel din sufragerie.
Mă duc acolo și îl găsesc pe Vlad, nepotul cel mic, desenând cu carioca pe peretele proaspăt vopsit. Irina ridică din umeri: „E copil, ce vrei să fac?”

Îmi mușc buza și tac. Dacă spun ceva, Viorel mă va privi cu reproș; dacă nu spun nimic, simt că mă sufoc. În fiecare sâmbătă se repetă același scenariu: eu încerc să fiu gazda perfectă, iar Irina găsește mereu ceva de criticat. Odată am încercat să-i spun că m-ar ajuta dacă ar aduce o salată sau un desert. Mi-a răspuns sec: „Nu vin aici să muncesc.”

Seara, după ce pleacă toți, Viorel mă ia în brațe și-mi șoptește: „Îmi pare rău pentru tot.” Dar nu e vina lui. Știu că încearcă să fie tată bun și soț iubitor. Dar între noi stau mereu acele sâmbete pline de tensiune.

Într-o zi am avut curajul să-i spun Irinei ce simt:
— Irina, știu că nu sunt mama ta și nici nu vreau să-ți iau locul mamei. Dar aș vrea să putem măcar să ne respectăm.
Ea s-a uitat la mine cu ochii reci:
— Nu ai cum să înțelegi. Tata a suferit mult după mama. Tu ai apărut prea repede.

Am tăcut. Ce rost avea să-i spun că și eu am suferit? Că am venit aici cu inima frântă și am încercat să reconstruiesc ceva din cioburi?

Uneori mă gândesc să plec. Să-mi iau hainele și să dispar undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Dar îl iubesc pe Viorel și știu că fără mine ar fi singur. Și totuși… cât timp poți trăi într-o casă unde nu ești niciodată de-ajuns?

Mama mea îmi spunea mereu: „Nu te băga între tată și copilul lui.” Dar cum să nu mă bag când fiecare sâmbătă mă face să mă simt invizibilă? Am încercat să vorbesc cu Viorel despre asta:
— Viorel, simt că nu am loc aici când vine Irina.
El oftează:
— Mariana, e fata mea… Ce vrei să fac? Să n-o mai primesc?
— Nu asta vreau… Doar… doar vreau să nu mai simt că sunt oaspete în casa mea.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Irina: „Poți să nu mai gătești pentru noi? Oricum copiii nu mănâncă ce faci tu.” M-am uitat la telefon și mi-au dat lacrimile. Am vrut să-i răspund urât, dar m-am abținut. Am șters mesajul și am ieșit pe balcon.

Vecina mea, doamna Stanciu, mă vede plângând:
— Ce-ai pățit, dragă Mariana?
— Nimic… doar oboseală.
Ea oftează:
— Știi ce zic eu? Să-ți vezi de sufletul tău. Cât dai, atât primești.

Dar eu tot sper că într-o zi Irina va vedea cât m-am străduit. Că va înțelege că nu vreau decât liniște și puțin respect.

Sâmbătă următoare am decis să nu mai gătesc nimic special. Am pus pe masă doar niște sandvișuri simple. Irina a ridicat din sprâncene:
— Atât?
— Da — i-am răspuns calm — atât pot azi.
Viorel s-a uitat la mine uimit, dar n-a zis nimic. Copiii au mâncat fără mofturi.

Seara am stat pe balcon cu Viorel.
— Ai făcut bine — mi-a spus el încet — poate așa o să înțeleagă că nu ești servitoarea nimănui.

Poate că nu voi fi niciodată mama Irinei. Poate că nici nu trebuie să fiu. Dar oare cât timp poți trăi într-o casă unde dragostea trebuie împărțită ca pâinea între prea mulți flămânzi?

Voi ce ați face în locul meu? Ați continua să luptați pentru acceptare sau ați renunța la liniștea voastră?