Casa mea, sufletul meu: când copiii devin străini sub același acoperiș

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc locul în bucătăria care nu mai era a mea.

Vlad, fiul meu, s-a uitat la mine cu ochii aceia reci pe care nu-i recunoșteam. Lângă el, Irina, nora mea, își bea cafeaua cu o nepăsare sfidătoare, ca și cum ar fi fost stăpâna casei. De fapt, de când s-au mutat la mine, totul s-a schimbat. Casa mea, sufletul meu, devenise un câmp de luptă.

Totul a început după ce Vlad și-a pierdut serviciul. „Mamă, e doar pentru câteva luni”, mi-a spus atunci, cu voce rugătoare. Cum să nu-l primesc? E copilul meu! Dar lunile s-au transformat în ani. Irina a venit și ea, cu bagaje peste bagaje și cu pretenții pe care nu le-am înțeles niciodată. „Avem nevoie de intimitate”, „Nu ne deranja când lucrăm”, „Poți să nu mai intri în sufragerie când avem musafiri?” — fiecare zi aducea o nouă regulă, o nouă interdicție.

Într-o dimineață, am găsit toate lucrurile mele din dulap strânse într-o cutie. Rochia de la nuntă, pozele cu soțul meu răposat, bibelourile adunate în ani — toate aruncate fără milă. „Am făcut loc pentru hainele noastre”, mi-a spus Irina sec. Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să țip, dar nu am putut. M-am retras în camera mea, singurul colț care mai era al meu.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Vlad nu mai era băiatul blând pe care îl crescusem. Îl vedeam cum se lasă influențat de Irina, cum mă privește cu răceală când încerc să-i vorbesc. „Mamă, trebuie să accepți că lucrurile se schimbă”, mi-a spus într-o zi. Dar eu nu voiam să accept că nu mai am loc în propria casă.

Certurile au devenit tot mai dese. Odată, am intrat în bucătărie să pregătesc ciorba preferată a lui Vlad. Irina era deja acolo. „Nu vezi că facem curat? Nu poți să gătești mai târziu?” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. „E casa mea!”, am strigat fără să-mi dau seama. Vlad a venit imediat și m-a certat: „Nu te mai comporta ca o victimă! Și noi avem drepturi aici!”

Într-o duminică, când am vrut să aprind o lumânare pentru soțul meu, am găsit altarul mutat într-un colț întunecat. „Nu vrem miros de tămâie prin casă”, mi-a spus Irina pe un ton tăios. Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit străină în propria viață.

Vecinii au început să mă întrebe dacă sunt bine. Le zâmbeam fals și le spuneam că totul e în regulă. Dar nu era. Mă trezeam noaptea cu inima strânsă, gândindu-mă unde am greșit ca mamă. De ce Vlad nu mă mai vede? De ce Irina mă urăște atât?

Într-o zi, sora mea Ana m-a sunat: „Maria, vino la mine câteva zile. Ai nevoie de liniște.” Am plecat fără să spun nimic celor doi. Când m-am întors, am găsit casa plină de prieteni de-ai lor, muzică tare și pahare peste tot. Camera mea era singurul loc neatins.

Am încercat să vorbesc cu Vlad: „Fiule, nu mai pot trăi așa. Vreau liniște, vreau respect.” M-a privit lung și mi-a spus: „Dacă nu-ți convine, poți pleca tu.” Atunci am simțit că se rupe tot ce mai era între noi.

M-am dus la notar și am început să mă interesez cum pot să-mi recapăt casa. Prietenele mele mi-au spus că am dreptate să lupt pentru demnitatea mea. Dar inima mea plângea după băiatul pe care l-am crescut cu atâta dragoste.

Într-o seară târzie, stând singură pe marginea patului, m-am întrebat: oare unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe dreptul ei la fericire? Cât trebuie să suferim pentru copiii noștri? Și dacă ei uită cine suntem noi cu adevărat?

Poate că nu sunt singura mamă care trece prin asta. Poate că e timpul să spunem „ajunge”. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde tragem linia între iubire și demnitate?