Casa mea, sufletul meu: Povestea unei mame care luptă să nu fie uitată

— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu mai poți sta singură aici, e prea mult pentru tine.

Cuvintele fiicei mele, Irina, au căzut ca un trăsnet într-o după-amiază ploioasă de aprilie. Stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un copil neascultător. În colțul sufrageriei, băiatul meu, Mihai, își frământa mâinile și evita să mă privească în ochi. Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta, cu pereții ei galbeni și mirosul de cozonac, era tot ce aveam. Aici am crescut copiii, aici am plâns și am râs, aici am visat că voi fi înconjurată de nepoți.

— Irina, dragă, nu sunt chiar atât de neputincioasă. Încă pot să gătesc, să fac curat…

— Mama, nu e vorba doar de asta! Ai căzut luna trecută. Dacă nu era vecina să te audă, cine știe ce se întâmpla. Și casa asta… e prea mare pentru tine. E greu de întreținut.

Mihai a ridicat privirea pentru o clipă.

— Ne-am gândit că ar fi mai bine pentru tine să mergi la un centru. Un loc unde ai asistență medicală, companie…

Am simțit cum mă sufoc. Un centru? Un azil? Eu? După o viață întreagă de muncă și sacrificii?

Mi-am amintit de anii în care am încercat să rămân însărcinată. Ani de tratamente dureroase, de speranțe spulberate la fiecare test negativ. Când în sfârșit am rămas însărcinată cu Irina, am plâns de fericire împreună cu soțul meu, Petru. Apoi, la ecografie, medicul ne-a spus că vom avea gemeni. Mihai și Maria. Din păcate, Maria nu a supraviețuit decât câteva luni… O parte din sufletul meu a murit atunci.

Dar pentru Irina și Mihai am făcut totul. Am lucrat două joburi, am renunțat la haine noi și vacanțe ca să le pot oferi tot ce aveau nevoie. Petru a murit devreme, iar eu am rămas stâlpul casei. Am crezut că sacrificiul meu va fi răsplătit cu dragoste și recunoștință.

— Vreți să vindeți casa? am întrebat cu voce tremurândă.

Irina a oftat.

— Mama, nu avem nevoie de o casă atât de mare. Noi stăm la bloc, Mihai la apartament… E păcat să stea goală. Putem folosi banii pentru nepoți, pentru educația lor.

— Dar eu? Unde rămân eu?

Mihai s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— O să-ți fie bine la centru. Am vizitat unul foarte frumos în apropiere de Ploiești. Au grădină, activități… Nu vei fi singură.

Singurătatea era deja prietena mea veche. De când copiii au plecat la oraș, casa s-a umplut de ecouri și umbre. Dar era a mea! Fiecare colțișor avea o poveste: urmele de creion pe perete din camera Irinei, unde a desenat prima ei floare; zgârietura din parchet făcută de Mihai când a învățat să meargă pe bicicletă; poza cu Petru pe hol, mereu zâmbind.

— Nu vreau să plec! am izbucnit. Nu vreau să fiu o povară, dar nici nu vreau să fiu aruncată undeva ca un obiect vechi!

Irina s-a încruntat.

— Mama, nu exagerezi? Nu te aruncăm nicăieri! Încercăm să facem ce e mai bine pentru toți.

— Pentru voi sau pentru mine?

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare secundă.

În zilele următoare, copiii au venit tot mai des cu argumente: facturile sunt mari, casa se degradează, vecinii sunt bătrâni și ei… Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar sunt o povară? Poate nu mai am loc în lumea lor modernă?

Într-o seară, am primit vizita nepoatei mele, Ana, fata Irinei. A intrat val-vârtej în bucătărie și m-a îmbrățișat strâns.

— Bunico, mama zice că o să te muți la azil. Tu vrei asta?

Am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraz.

— Nu vreau, draga mea. Dar poate nu mai contează ce vreau eu…

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari și triști.

— Eu nu vreau să pleci! Cine o să-mi spună povești? Cine o să-mi facă plăcintă cu mere?

Am strâns-o la piept și am simțit pentru prima dată speranță. Poate că nu sunt chiar atât de inutilă…

A doua zi dimineață m-am hotărât să lupt pentru casa mea. Am chemat copiii la masă și le-am spus răspicat:

— Dacă vreți să vindeți casa asta peste capul meu, va trebui să treceți peste mine! Poate nu mai pot face tot ce făceam odinioară, dar încă sunt aici! Și încă mai contez!

Irina a început să plângă. Mihai s-a ridicat nervos și a ieșit pe terasă.

— Nu vrem să te rănim… Doar că ne e greu și nouă… Nu știm cum să procedăm…

Am realizat atunci că nu doar eu sufăr. Și ei sunt prinși între grijile lor zilnice și responsabilitatea față de mine. Dar oare dragostea se măsoară în bani sau în timp petrecut împreună?

Au trecut câteva luni de atunci. Casa încă stă în picioare și eu încă locuiesc aici. Copiii vin mai des acum — poate din vinovăție sau poate pentru că au înțeles cât contează pentru mine rădăcinile.

Mă uit la poza lui Petru și mă întreb: oare am greșit undeva ca mamă? Oare sacrificiul meu a fost prea mare sau prea mic? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Poate bătrânețea nu e despre cât ai dat familiei tale, ci despre cât te lasă ei să mai fii parte din ea.