Casa noastră, fără ajutor: Povestea unei familii care a construit totul de la zero

— Mirela, iar nu merge betoniera! Ce facem acum? vocea lui Vlad răsuna disperată prin telefon, în timp ce eu încercam să-mi ascund lacrimile în spatele unui zâmbet fals, printre rafturile supermarketului unde lucram de doi ani. Mă uitam la mâinile mele crăpate de la detergentul ieftin și mă întrebam dacă visul nostru de a avea o casă va rămâne doar atât: un vis.

Totul a început într-o seară rece de februarie, când Vlad m-a întrebat, cu ochii lui albaștri plini de speranță:
— Mirela, dacă am încerca să ne facem casa noastră? Fără să mai stăm cu ai mei, fără să mai depindem de nimeni…

Am râs atunci, crezând că glumește. Părinții lui Vlad aveau o vilă mare în Florești, iar ai mei, deși nu erau bogați, ne-ar fi primit oricând în apartamentul lor din cartierul Mănăștur. Dar niciunul nu voia să ne ajute cu bani sau cu teren. „Să vă descurcați singuri, așa cum am făcut și noi!”, spunea mama lui Vlad cu un zâmbet rece, în timp ce-și aranja inelul cu diamant pe deget.

Am început să strângem bani din orice: ore suplimentare la supermarket pentru mine, lucrări de zugrăvit pentru Vlad. Sâmbetele le petreceam pe șantierul nostru improvizat, pe un teren mic moștenit de la bunica mea. Tata venea uneori să ne aducă apă sau o ciorbă caldă, dar nu stătea mult. Îl vedeam cum se uită la noi cu milă și neputință.

— Nu vă e rușine să vă chinuiți așa? mă întreba mama într-o seară, când am trecut pe la ei să luăm niște scule.
— Mai bine v-ați întoarce acasă, să nu vă mai faceți de râs prin sat!

Dar eu nu voiam să renunț. Nici Vlad. Ne certam des din cauza oboselii și a banilor care nu ajungeau niciodată. Într-o noapte, după ce am plătit ultima tranșă pentru materiale și am rămas cu 50 de lei în portofel, Vlad a izbucnit:
— Mirela, poate au dreptate ai noștri. Poate nu suntem făcuți pentru asta…

Am plâns amândoi în tăcere. Dar a doua zi ne-am ridicat din pat și am mers mai departe. Am învățat să turnăm beton, să punem gresie, să montăm uși. Am făcut greșeli peste greșeli: pereți strâmbi, țiglă spartă, țevi care curgeau. Dar fiecare eșec ne-a apropiat mai mult.

Într-o duminică ploioasă, când acoperișul era aproape gata, părinții lui Vlad au venit „în vizită”. Au stat în mașină și s-au uitat la noi cum căram scânduri ude.
— Nu vreți să veniți la noi măcar până terminați? a întrebat soacra mea pe un ton superior.
— Mulțumim, ne descurcăm! i-am răspuns cu voce tremurată.

După ce au plecat, Vlad s-a prăbușit pe o grămadă de nisip și a început să râdă amar:
— Niciodată n-o să fie mândri de mine…

— Nu pentru ei faci asta, Vlad. Pentru noi doi! i-am spus și l-am strâns în brațe.

Au urmat luni grele. Facturi neplătite, frig în casă, mâncare puțină. Prietenii ne evitau; nimeni nu voia să audă despre sacrificii și muncă grea. În Ajunul Crăciunului, am aprins o lumânare într-o cameră fără mobilă și am mâncat cozonac adus de mama mea.

— Mirela, crezi că o să terminăm vreodată? m-a întrebat Vlad privind tavanul netencuit.
— Da. Pentru că suntem împreună.

Primăvara următoare am reușit să punem geamurile. Am simțit pentru prima dată că avem o casă adevărată. Am dansat desculți pe podeaua goală și am râs ca niște copii.

Când totul părea că merge spre bine, Vlad s-a accidentat la picior pe șantier. A stat două luni acasă, iar eu a trebuit să mă descurc singură cu totul: muncă, șantier, griji. Într-o seară, după ce am venit obosită de la lucru și l-am găsit pe Vlad abătut în pat, am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu mai vreau să lupt singură!

Vlad s-a ridicat încet și m-a privit cu ochii plini de lacrimi:
— Îmi pare rău… Dar nu pot face mai mult acum.

Atunci am simțit pentru prima dată că visul nostru se destramă. Dar a doua zi dimineață Vlad s-a ridicat din pat și a început să meșterească la bucătărie sprijinindu-se într-un baston improvizat.

— Dacă tu nu renunți, nici eu n-am voie să renunț! mi-a spus zâmbind printre dureri.

După doi ani de muncă și sacrificii, într-o zi caldă de august am pus cheia în ușa casei noastre pentru prima dată. Nu era perfect: pereții erau încă goi, mobila veche și adunată din donații. Dar era casa noastră.

Părinții lui Vlad au venit la inaugurare și au privit totul cu răceală:
— Puteați avea mai mult dacă ascultați de noi…

Dar noi știam adevărul: aveam tot ce ne trebuia. Dragoste, curaj și o casă construită cu propriile mâini.

Acum stau pe terasa micuță și privesc apusul peste dealuri. Mâinile mele poartă urmele muncii grele, dar sufletul meu e plin de liniște.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să pornească pe acest drum fără ajutor? Merită oare sacrificiul pentru libertatea de a-ți construi propriul destin?