Casa pe care am salvat-o, dar în care nu mai am loc

— Mamă, nu mai insista! Ți-am spus deja: e casa mea, fac ce vreau aici!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca o piatră grea peste sufletul meu. Stăteam în bucătăria pe care o ajutasem să o renoveze, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Îmi venea să țip, să-i spun cât m-a durut fiecare rată plătită din pensia mea, fiecare noapte nedormită de grija lui. Dar am tăcut.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când soția lui, Irina, a început să mă privească de parcă eram o musafiră nepoftită. Poate când am început să simt că pașii mei răsună prea tare pe parchetul pe care l-am ales împreună. Sau poate chiar acum, când Vlad mi-a spus răspicat că nu am dreptul să-mi dau cu părerea despre nimic din ce ține de casa lor.

Totul a început acum patru ani. Vlad și Irina tocmai se mutaseră în apartamentul acesta din Drumul Taberei. Erau tineri, entuziaști, cu planuri mari. Dar după nici un an, Vlad și-a pierdut serviciul la fabrica de mobilă. Irina era însărcinată cu primul lor copil, iar ratele la bancă nu iertau pe nimeni. Într-o seară târzie, Vlad a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, nu mai știu ce să fac. Dacă nu plătesc luna asta, banca ne execută silit…
Mi s-a rupt inima. Am crescut singură doi copii după ce tatăl lor a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit ca infirmieră la spitalul județean, am tras de fiecare leu ca să nu le lipsească nimic. Nu puteam să-l las acum la greu.

Am scos din puținul pe care-l aveam pus deoparte pentru bătrânețe și am plătit trei luni de rate. Apoi încă două, apoi încă una… Până când Vlad și-a găsit alt serviciu și au reușit să se redreseze. Nu am cerut niciodată nimic în schimb. Doar să știu că sunt bine.

Anii au trecut. Nepoata mea, Ana-Maria, a crescut sub ochii mei. Îi duceam prăjituri la școală, o luam de la balet, îi citeam povești seara când părinții ei erau prea obosiți. Mă simțeam utilă, iubită. Dar încet-încet, ceva s-a schimbat.

Irina a început să mă corecteze la orice: „Nu-i da atâta zahăr Anei!”, „Nu-i mai cumpăra jucării fără să mă întrebi!”, „Nu intra în camera noastră fără să bați la ușă!”. La început am crezut că exagerez eu. Dar apoi am văzut cum Vlad îi dădea dreptate din priviri, cum mă evita când încercam să vorbim serios.

Într-o zi, după ce am făcut curat în bucătărie și am aruncat niște resturi vechi din frigider, Irina a izbucnit:

— Nu ești la tine acasă! Data viitoare întreabă înainte să arunci ceva!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil. M-am gândit atunci să mă mut la sora mea din Ploiești, dar Ana-Maria m-a rugat să rămân: „Buni, fără tine nu pot adormi!”

Am rămas pentru ea. Dar tensiunile au crescut. Vlad era tot mai distant, mereu ocupat sau nervos. Într-o seară, după ce am încercat să-i spun că poate ar trebui să petreacă mai mult timp cu Ana-Maria — fata era tot mai retrasă — Vlad a explodat:

— Mamă, nu te mai băga! E copilul nostru! Dacă nu-ți convine ceva, poți oricând să pleci!

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Cum puteam fi atât de străină în viața propriului meu fiu? Cum putea el să uite că fără mine ar fi pierdut totul?

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând pereții pe care îi vopsisem împreună cu Vlad într-o vară toridă. Mi-am amintit cum râdeam atunci, cum făceam planuri pentru viitorul Anei-Maria.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele și am lăsat o scrisoare pe masa din bucătărie:

„Dragul meu Vlad,

Nu vreau să vă fiu povară. Am făcut tot ce am putut pentru tine și familia ta pentru că vă iubesc. Dacă prezența mea vă deranjează atât de tare, mă retrag cu inima grea. Sper doar ca într-o zi să-ți amintești cine ți-a fost alături când ai avut nevoie.”

Am plecat la sora mea din Ploiești. Primele zile au fost un chin — Ana-Maria mă suna plângând în fiecare seară. Irina nu mi-a dat niciun semn. Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești bine.” Atât.

Au trecut luni de atunci. M-am obișnuit cu liniștea casei surorii mele și cu lipsa agitației din București. Dar dorul de Ana-Maria mă macină zilnic. Mă întreb dacă am greșit undeva — dacă am dat prea mult sau dacă n-am știut când să mă opresc.

Uneori visez că Vlad vine la mine și își cere iertare. Alteori visez că mă întorc acasă și găsesc ușa încuiată.

Oare cât valorează sacrificiul unei mame? Și cât de ușor poate fi uitat?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că există un moment când trebuie să te oprești din a ajuta? Sau dragostea de mamă nu are limite?