Casa sufletului meu: Povestea unei mame între datorie și dezamăgire

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi?
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea haotic, ca atunci când eram copil și mă ascundeam de tata după ce făceam vreo prostie. Dar acum nu era nicio prostie. Era decizia vieții mele.

— Irina, am făcut ce am crezut că e mai bine pentru toți… pentru familie.
Ea a izbucnit în râs, un râs amar, care mi-a sfâșiat sufletul.

— Pentru familie? Sau pentru nepotul tău preferat? Pentru Vlad?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Vlad era fiul lui Mihai, băiatul meu cel mare. De când a murit nora mea, am simțit că trebuie să-l protejez pe Vlad. Era singur, rătăcit, cu tatăl mereu plecat la muncă în Germania. Irina avea viața ei: soț, copii mari, apartament în București. Vlad era singurul care venea la mine să-mi aducă pâine, să-mi schimbe butelia sau să stea cu mine la povești.

— Irina, tu ai tot ce-ți trebuie. Vlad n-are pe nimeni. Și casa asta… nu e doar o casă. E sufletul meu.

Irina s-a ridicat brusc de pe scaun, trântind ușa de la bucătărie. A fost ultima dată când am văzut-o. Au trecut patru luni de atunci. Patru luni în care telefonul nu a mai sunat niciodată din partea ei. Patru luni în care am privit la poza ei de pe raft și m-am întrebat dacă am greșit.

Mihai m-a sunat după două zile.

— Mamă, ai făcut ce ai simțit. Dar să știi că Irina e foarte supărată. Poate ar fi trebuit să discutați toți trei…

Am oftat. Poate că da. Dar cine știe când ne-am fi adunat toți trei la aceeași masă? Mihai mereu pe drumuri, Irina mereu ocupată cu serviciul și nepoții ei. Eu eram doar o bătrână care se temea să nu rămână singură.

În fiecare dimineață mă trezesc devreme, ca să nu aud liniștea apăsătoare din casă. Mă uit la perdelele vechi, la mobila pe care am lustruit-o zeci de ani și mă întreb dacă am făcut bine. Vlad vine aproape zilnic. Îmi aduce flori de câmp sau o pâine caldă.

— Bunica, nu te mai necăji. O să-i treacă Irinei. Știi cum e ea…

Dar eu știu că nu e așa simplu. Irina nu e genul care să uite ușor. Are mândria ei, orgoliul ei. Poate că am rănit-o mai mult decât îmi dau seama.

Într-o zi, la poartă a apărut vecina mea, tanti Lenuța.

— Mărie, ce-ai făcut de nu te mai caută fata?

Am simțit cum mă podidesc lacrimile.

— Am dat casa lui Vlad… Am simțit că el are nevoie cel mai mult.

Tanti Lenuța a dat din cap cu înțelegere.

— Greu e să fii mamă… Niciodată nu-i mulțumești pe toți. Dar să nu-ți pierzi speranța. Sângele apă nu se face.

Seara, când mă pun în pat, mă gândesc la copilăria Irinei. La cum îi împleteam codițe dimineața înainte de școală, la cum plângea când îi luam păpușa preferată ca să o spăl. La ziua când a plecat la facultate și mi-a spus: „Mamă, promit că n-o să te uit niciodată.”

Dar viața ne schimbă pe toți. Poate că și eu m-am schimbat. Poate că am devenit prea dependentă de Vlad și prea distantă cu Irina. Poate că am uitat să-i spun cât de mult o iubesc.

Într-o duminică, am încercat să o sun. Mi-a răspuns robotul:

„Numărul apelat nu poate fi contactat momentan.”

Am lăsat telefonul jos și am plâns ca un copil. M-am simțit vinovată și totodată trădată. Oare nu meritam și eu puțină înțelegere? Oare nu vedea cât de singură eram?

Vlad a venit în acea seară cu o pungă de mere.

— Bunica, hai să facem plăcintă!

Am zâmbit printre lacrimi și l-am ajutat să curețe merele. În timp ce frământam aluatul, mi-am dat seama că viața merge înainte, chiar dacă uneori doare al naibii de tare.

Au trecut patru luni de tăcere între mine și Irina. Patru luni în care am învățat că dragostea de mamă nu se termină niciodată, dar nici dezamăgirea nu dispare ușor.

Mă întreb în fiecare zi: oare am făcut bine? Oare există vreo cale să repar ce s-a rupt între noi? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că voi, cei care citiți povestea mea, aveți un răspuns sau un sfat. Ce ați fi făcut voi în locul meu?