Casa visurilor mele, coșmarul familiei mele

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau aici cu mama ta care se bagă peste tot!
Vocea Irinei răsuna prin holul casei pe care am construit-o cu propriile mâini. M-am oprit în pragul bucătăriei, cu o cană de ceai tremurând între degete. Mă simțeam ca un intrus în propria mea casă, deși fiecare cărămidă fusese pusă cu gândul la familia mea.

Am plecat din România când Vlad avea doar zece ani. Îmi amintesc și acum cum plângea la geam, iar eu îi promiteam că mă voi întoarce repede. Dar repede-ul acela s-a transformat în treisprezece ani de muncă în Italia, printre străini, cu dorul ca o rană deschisă. Am strâns fiecare bănuț, am dormit în camere înghesuite și am suportat umilințe doar ca să-i pot oferi lui Vlad ceva ce eu nu am avut niciodată: o casă adevărată.

Când m-am întors, casa era gata, mare și luminoasă, cu grădină și foișor, așa cum visam. Vlad era deja bărbat în toată firea, însurat cu Irina, o fată frumoasă și ambițioasă. Am crezut că totul va fi perfect. Dar nu a trecut mult până să simt că nu mai sunt dorită aici.

— Mama, Irina are dreptate. Poate ar trebui să ne gândim la o soluție… poate să-ți iei tu un apartament în oraș?
Cuvintele lui Vlad m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum mi se taie respirația. Eu? Să plec din casa pe care am construit-o pentru el?

— Vlad, tu chiar nu vezi cât am muncit pentru voi? Am dormit pe jos, am spălat bătrâni bolnavi, am îndurat frig și foame… Tot ce am făcut a fost pentru tine!
Vocea mi-a tremurat, dar nu am plâns. Nu mai aveam lacrimi.

Irina a oftat teatral și a ieșit din cameră. Vlad s-a uitat la mine cu ochii aceia reci pe care nu-i recunoșteam.

— Mama, nu vreau să ne certăm. Dar și noi avem nevoie de intimitate. Tu ești mereu aici, peste tot…

Am vrut să-i spun că nu vreau decât să fiu aproape de el, să-l văd fericit. Dar m-am oprit. Poate chiar eram prea prezentă. Poate sacrificiul meu era o povară pentru ei.

În serile următoare, casa era tăcută ca un mormânt. Irina mă evita, Vlad stătea mai mult la serviciu. M-am trezit vorbind singură prin bucătărie, aranjând farfuriile la milimetru, doar ca să simt că mai am un rost.

Într-o zi, am găsit pe masă o broșură cu apartamente de vânzare. Am simțit cum mi se strânge inima. Era clar: nu mai aveam loc aici.

Am ieșit în grădină și m-am așezat pe banca din foișor. Priveam copacii plantați de mine și mă întrebam dacă viața mea chiar a avut vreun sens. O vecină, tanti Mariana, m-a văzut și a venit lângă mine.

— Ce-ai pățit, Marioara? Pari abătută rău…

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a strâns la piept și mi-a spus:

— Copiii ăștia nu mai știu ce-i sacrificiul… Tu ai făcut tot ce-ai putut. Dar poate e timpul să te gândești și la tine.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. Seara, când Vlad a venit acasă, l-am chemat la masă.

— Vlad, dacă vrei să plec, o să plec. Dar vreau să știi că nu casa asta contează pentru mine, ci tu. Eu am muncit pentru tine, nu pentru niște pereți.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mama… Nu știu ce să zic. Parcă nu te mai recunosc nici eu pe tine… Parcă nici eu nu mă mai recunosc.

Irina a intrat în cameră și s-a uitat la noi cu ochii roșii de plâns.

— Poate ar trebui să încercăm să trăim fiecare pe cont propriu… Poate așa ne vom înțelege mai bine.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Toată viața am visat să fim împreună și acum eram mai singuri ca niciodată.

Au trecut câteva luni de atunci. Mi-am găsit un apartament mic la marginea orașului. Casa mare a rămas goală multe zile; Vlad și Irina s-au mutat la rândul lor cu chirie în alt cartier. Ne vedem rar și vorbim puțin.

Uneori mă întreb dacă nu cumva sacrificiul meu a fost în zadar sau dacă nu am greșit undeva pe drum. Oare chiar trebuie să alegem între visurile noastre și fericirea celor dragi? Sau poate că dragostea adevărată înseamnă să-i lași pe ceilalți să-și găsească propriul drum, chiar dacă asta te doare?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că există cale de împăcare sau unele răni nu se mai vindecă niciodată?