Casa visurilor mele și fantoma trecutului

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să-mi spui, Irina! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, proaspăt renovată, unde abia mă obișnuisem cu liniștea. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea nebunește. Îl priveam pe bărbatul care cândva fusese universul meu, iar acum era doar o umbră din trecut, intrată cu bocancii în prezentul meu fragil.

Totul a început cu un telefon neașteptat. După ani de muncă la supermarket, după ture duble și nopți nedormite făcând contabilitate pentru vecini, reușisem să strâng avansul pentru o casă mică la marginea Ploieștiului. Era visul meu de când eram copil: o curte mică, un cireș bătrân și liniștea pe care nu o avusesem niciodată în apartamentul sufocant din oraș. Când am semnat actele, am plâns ca un copil. Mama m-a strâns în brațe și mi-a spus: „Acum ești cu adevărat liberă, Irina.”

Dar libertatea nu vine niciodată fără preț. La două săptămâni după mutare, Vlad a apărut la poartă. Nu-l mai văzusem de trei ani, de când divorțasem după ce mi-a spus că „nu mai simte nimic” și că „viața la oraș e prea grea cu tine”. Între timp, el rămăsese același: haine scumpe, parfum puternic, privire obosită. Eu eram schimbată. Sau cel puțin așa credeam.

— Ce cauți aici? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă.

— Am auzit că ți-ai luat casă… Am vrut să văd dacă e adevărat. Și… poate să vorbim.

M-am dat la o parte din ușă, deși tot corpul îmi spunea să-l las afară. S-a plimbat prin camerele goale, a atins pereții ca și cum ar fi căutat ceva pierdut. Apoi s-a așezat la masa din bucătărie și a început să vorbească despre cât de greu îi este la oraș, despre cum l-a părăsit actuala iubită și despre cât de mult îi lipsesc „vremurile noastre”.

— Știi, Irina… Poate am greșit atunci. Poate meritam o a doua șansă.

Am simțit cum mă sufoc. Toate nopțile în care am plâns după el, toate umilințele și promisiunile încălcate au năvălit peste mine ca un val rece. Dar nu i-am spus nimic. L-am lăsat să vorbească, să-și verse amarul, în timp ce eu mă agățam cu disperare de gândul la casa mea — singurul lucru care era doar al meu.

În zilele următoare a început să vină tot mai des. Mama m-a avertizat:

— Ai grijă, fata mea! Oamenii nu se schimbă peste noapte. Nu-l lăsa să-ți strice liniștea.

Dar eu eram sfâșiată între dorința de a-i demonstra că pot fi fericită fără el și teama că poate nu meritam cu adevărat această fericire. Vecinii au început să vorbească. Prietena mea cea mai bună, Simona, m-a sunat într-o seară:

— Irina, nu-l lăsa să profite de tine! Ai muncit prea mult pentru tot ce ai acum.

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit beat și a început să țipe la poartă:

— De ce nu mă lași să intru? E și casa mea! Am muncit și eu pentru tine!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am ieșit afară, udă până la piele, și i-am spus:

— Nu ai muncit pentru nimic din ce vezi aici! Tot ce e aici e al meu! Pleacă și nu te mai întoarce!

A plecat clătinându-se pe stradă, iar eu am rămas în ploaie, tremurând de frig și de furie. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care își construiesc viața din ruinele trecutului și la cât de greu e să spui „nu” când inima încă mai speră.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu s-a mai întors. Casa mea miroase a cafea proaspătă dimineața și a flori primăvara. Dar uneori încă tresar când aud pași pe alee sau când telefonul sună târziu.

Mă întreb adesea: oare chiar putem scăpa vreodată de umbrele trecutului? Sau trebuie doar să învățăm să trăim cu ele, fără să le lăsăm să ne fure prezentul?