Casa visurilor noastre, coșmarul de lângă gard

— Nu mai suport, Vlad! Dacă mai aruncă o dată gunoiul peste gard, chem poliția! vocea Ioanei, soția mea, tremura de furie și neputință. Era a treia oară în acea săptămână când găseam resturi de mâncare, peturi și chiar scutece murdare aruncate în curtea noastră. M-am uitat la ea, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu pentru că nu aș fi vrut să fac ceva, ci pentru că știam că orice gest de împotrivire va duce la un nou scandal cu familia Pop, vecinii noștri de peste gard.

Când am cumpărat casa asta, la marginea Bucureștiului, am crezut că am găsit liniștea pe care o căutam de ani de zile. Am investit tot ce aveam: bani, timp, vise. Am renovat fiecare colțișor, am plantat pomi fructiferi și flori în grădină, am construit un foișor unde visam să bem cafeaua dimineața și să ne uităm la apusuri liniștite. Dar liniștea s-a spulberat în ziua în care familia Pop s-a mutat în casa de alături.

La început, am încercat să fim politicoși. I-am salutat, le-am dus prăjituri de bun venit. Dar răspunsul lor a fost o privire rece și o ușă trântită în nas. Nu am dat importanță. Poate erau doar oameni mai retrași, mi-am zis. Dar curând au început problemele: muzică dată la maxim până târziu în noapte, petreceri cu zeci de invitați care ocupau toată strada cu mașinile lor, copii care ne rupeau florile și ne desenau cu creta pe gard.

Într-o seară de vară, când încercam să adormim fetița noastră, Mara, zgomotul a devenit insuportabil. Ioana a ieșit la poartă și le-a cerut frumos să dea muzica mai încet. Răspunsul a venit imediat: — Dacă nu vă convine, mutați-vă! Aici nu suntem la mănăstire! a strigat domnul Pop, cu o sticlă de bere în mână. Am simțit cum îmi fierbe sângele, dar am tras-o pe Ioana înapoi în casă. Nu voiam scandal.

Dar scandalul a venit oricum. Într-o dimineață am găsit gardul nostru vopsit cu graffiti obscen. Am încercat să vorbesc cu ei: — Vă rog frumos, avem un copil mic… Nu vreau să avem conflicte. Dar doamna Pop m-a privit cu dispreț: — Copilul tău să stea în casă dacă nu-i place! Aici e cartier liber!

Am început să sunăm la poliție. Prima dată au venit doi agenți tineri care ne-au spus să încercăm să rezolvăm amiabil. A doua oară au venit mai mulți și au stat de vorbă cu familia Pop. Rezultatul? A doua zi am găsit o pungă cu fecale atârnată de clanța porții noastre.

Ioana plângea aproape zilnic. Mara a început să se teamă să iasă în curte. Eu mă simțeam neputincios și furios. Între timp, ceilalți vecini ne priveau cu milă sau indiferență. — Așa e aici, dom’ Vlad… Dacă nu-ți convine, vinde și pleacă! mi-a spus într-o zi nea Gicu de peste drum.

Am încercat să găsim soluții legale: plângeri la poliție, sesizări la primărie pentru zgomot și mizerie. De fiecare dată ni se spunea că „nu există probe suficiente” sau că „nu e de competența noastră”. Familia Pop părea intangibilă. Aveau rude la poliție? Cunoștințe la primărie? Nu știu nici azi.

Într-o noapte, după ce iar au spart sticle pe trotuar și au urlat până la 3 dimineața, Ioana a făcut un atac de panică. Am dus-o la spital. Doctorul mi-a spus: — Stresul cronic poate duce la probleme grave… Poate ar trebui să vă gândiți serios dacă merită să rămâneți acolo.

Dar cum să plecăm? Casa asta era tot ce aveam! Mara plângea: — Tati, vreau să mergem la bunici… Mi-e frică aici! Am simțit că am eșuat ca tată și ca soț.

Într-o zi, după ce poliția venise pentru a șaptea oară într-o lună, am ieșit pe stradă și l-am întâlnit pe domnul Pop față în față. — Ce vrei mă? Să-ți dau una? m-a amenințat el, apropiindu-se agresiv. M-am uitat în ochii lui și am simțit pentru prima dată că nu mai pot suporta. — Nu vreau decât liniște pentru familia mea… Atât! am spus printre dinți.

A râs batjocoritor: — Liniște? Ia-ți-o din altă parte! Aici facem ce vrem noi!

În acea seară am stat cu Ioana pe terasa noastră distrusă de graffiti și am plâns amândoi. Ne-am întrebat dacă nu cumva greșim noi cu ceva. Dacă nu cumva lumea asta nu mai are loc pentru oameni ca noi – care vor doar puțină liniște și respect.

Au trecut luni de zile între speranță și disperare. Am continuat să luptăm: am pus camere de supraveghere, am făcut zeci de sesizări scrise, am adunat dovezi. Într-un final, după o altercație violentă între familia Pop și alți vecini (care s-au săturat și ei), poliția a intervenit mai serios. Au fost amenzi, procese verbale… dar liniștea adevărată nu s-a întors niciodată complet.

Acum stau pe aceeași terasă și mă uit la Mara cum desenează timid pe asfaltul din curte. Ioana citește o carte, dar tresare la orice zgomot mai puternic dinspre gardul vecinilor. Mă întreb: oare cât valorează o casă dacă nu poți avea pace în ea? Oare câți dintre noi trăim coșmaruri ascunse după garduri frumoase?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce ați face în locul meu? Cum ați reacționa dacă visul vostru ar fi distrus de niște oameni fără scrupule?