Căsătoria surorii mele ne-a despărțit: De când bunica s-a mutat la noi, nimic nu mai e la fel

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează! am urlat într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele din chiuvetă păreau să se adune la nesfârșit. Mama s-a întors spre mine cu ochii obosiți, iar bunica, de pe canapea, a oftat adânc, ca și cum ar fi simțit fiecare cuvânt ca pe o lovitură.

Totul a început în ziua nunții Ioanei. Îmi amintesc perfect: rochia ei albă, zâmbetul larg al tatei, lacrimile mamei și privirea pierdută a bunicii. Atunci nu știam că acea zi va fi începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Ioana era mereu sufletul casei, cea care ne făcea să râdem, care gătea cu mama și mă ajuta la teme. Dar după ce s-a măritat cu Vlad, a plecat din oraș și a lăsat un gol pe care nimeni nu l-a putut umple.

La scurt timp după nuntă, bunica a rămas singură. Casa ei din sat era prea mare și prea rece fără bunicul. Mama a decis că trebuie să o aducem la noi. Tata a fost de acord fără să clipească, deși știam că nu-i era ușor. Eu… eu nu am spus nimic. Poate ar fi trebuit.

Primele săptămâni au fost pline de promisiuni: „O să fie bine”, „Suntem o familie”, „Ne vom ajuta unii pe alții”. Dar realitatea a venit peste noi ca o ploaie rece de toamnă. Bunica nu se putea descurca singură; avea nevoie de ajutor la baie, la masă, la medicamente. Mama era mereu obosită, tata tot mai absent, iar eu am devenit brusc adultul casei.

— De ce nu mă ajută nimeni? am întrebat într-o seară, după ce am spălat podeaua pentru a treia oară în acea zi.
— Ești cea mai tânără, Maria. Tu poți, mi-a răspuns mama fără să mă privească.

Ioana suna rar. Când o făcea, vocea ei era mereu grăbită:
— Scuze, Maria, sunt la serviciu… Vlad are nevoie de mine… O să vin weekendul viitor!
Dar weekendurile treceau și Ioana nu venea niciodată.

Într-o noapte, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am strecurat încet și am văzut-o cu capul pe masă, tremurând din tot corpul. Tata stătea lângă ea, cu mâna pe umărul ei.
— Nu mai pot, Mihai… Nu mai pot să fiu tot timpul puternică.
— O să treacă… trebuie doar să avem răbdare.

Dar răbdarea noastră se subția ca firul de ață. Bunica devenea tot mai dificilă; uneori uita cine suntem sau unde se află. Într-o dimineață m-a întrebat:
— Tu cine ești, fată?
Am simțit cum mi se rupe sufletul.

La școală nu mai aveam energie pentru nimic. Prietenele mele mă evitau pentru că refuzam mereu invitațiile la film sau la cafenea. Profesoara de română m-a întrebat într-o zi:
— Maria, ești bine? Pari mereu absentă…
Am dat din cap că da, dar în interior urlam după ajutor.

Într-o duminică, Ioana a venit acasă. A găsit casa într-un haos: bunica plângea că nu-și găsește papucii, mama striga la tata că nu spală vasele corect, iar eu încercam să fac liniște.
— Ce s-a întâmplat cu voi? a întrebat Ioana șocată.
— Ce s-a întâmplat? Ai plecat și ai uitat de noi! am izbucnit eu.
A urmat o ceartă cumplită. Ioana plângea că nu e vina ei că are o viață nouă; mama îi reproșa că nu ajută; tata încerca să împace pe toată lumea; bunica ne privea confuză.

După acea zi, nimic nu a mai fost la fel. Ioana a început să vină mai des, dar doar ca să ne spună cât de greu îi este și ei. Tata s-a retras în tăcere; mama a devenit tot mai irascibilă; eu am început să mă gândesc tot mai des la plecare.

Într-o seară târzie, stând lângă patul bunicii care respira greu în somn, m-am întrebat: oare asta înseamnă familia? Să te sacrifici până nu mai rămâne nimic din tine? Să taci când vrei să țipi? Să iubești chiar și atunci când doare?

Nu știu dacă am găsit răspunsul. Știu doar că fiecare dintre noi poartă o povară invizibilă și că uneori dragostea doare mai tare decât orice altceva. Poate că familia nu e despre perfecțiune sau fericire continuă, ci despre a rămâne împreună chiar și atunci când totul pare pierdut.

Mă întreb: câți dintre voi simțiți că familia voastră v-a cerut vreodată prea mult? Unde se termină datoria și începe dreptul la fericire?