Casele Moștenite și Povara Familiei: Povestea Mea

— Nu mai suport, Ilinca! Nu mai pot să văd cum toți se poartă de parcă ar fi casele lor! am izbucnit eu, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la sora mea vitregă, care tocmai își adusese încă două valize în apartamentul din Cotroceni.

Ilinca s-a oprit din despachetat și m-a privit cu ochii ei mari, reci.

— Și ce vrei să fac? Să stau la chirie când avem atâtea case? Ești egoist, Vlad. Ai impresia că doar tu ai suferit după ce au murit ai noștri?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam asta. De fiecare dată când încercam să pun ordine în haosul lăsat de moartea părinților mei, de divorțul lor urât și de pierderea fratelui meu mai mic, rudele apăreau ca niște vulturi. Fiecare voia o bucată din ce rămăsese.

Casa bunicii din Ploiești era deja ocupată de unchiul Costel și soția lui, care nu plătiseră niciodată o factură. Apartamentul din Drumul Taberei fusese transformat de verișoara Mirela într-un salon de manichiură improvizat. Iar vila din Cotroceni, unde locuisem cu tata după divorț, era acum plină de bagaje, haine și oameni care nu-mi cereau niciodată voie să intre.

Mă simțeam ca un străin în propria viață. Fiecare colț al acestor case îmi amintea de cineva drag pe care l-am pierdut. Mama, care a murit de cancer la doar 52 de ani, lăsându-mă cu un tată rece și absent. Fratele meu, Radu, care s-a stins într-un accident stupid la 19 ani. Bunica, singura care mă asculta cu adevărat, plecată într-o noapte liniștită de iarnă. Și tata, care a murit singur într-un spital din București, la câteva luni după ce am reușit să ne împăcăm.

După înmormântarea tatălui meu, rudele s-au adunat ca la o masă festivă. Discutau despre acte, succesiuni și cote-părți cu o naturalețe care m-a îngrozit.

— Vlad, tu ești cel mare acum, trebuie să ai grijă de tot! mi-a spus mătușa Lenuța, cu un zâmbet fals.

Dar nimeni nu voia să ajute cu adevărat. Toți voiau doar să profite. Sora mea vitregă insista că are dreptul la jumătate din tot ce a rămas, deși nu locuise niciodată cu noi. Unchiul Costel refuza să plece din casa bunicii și spunea că „așa e tradiția”, iar Mirela făcea bani frumoși din salonul improvizat fără să-mi dea vreun leu.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am ajuns acasă și am găsit vila din Cotroceni plină de oameni necunoscuți. Ilinca organizase o petrecere fără să mă anunțe.

— Vlad, relaxează-te! E doar o casă! mi-a spus ea râzând, în timp ce cineva vărsase vin roșu pe covorul persan al bunicii.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe terasă și am început să plâng. Nu pentru casă sau pentru covor. Ci pentru că nu mai aveam nimic al meu. Nici măcar amintirile nu mai erau ale mele; fuseseră invadate de zgomotul și nepăsarea celor care ar fi trebuit să-mi fie familie.

A doua zi dimineață am încercat să vorbesc cu Ilinca.

— Ilinca, te rog… Nu pot să trăiesc așa. Fiecare colț al casei ăsteia îmi amintește de tata. Nu vreau să văd oameni străini aici.

Ea a ridicat din umeri.

— Vlad, trebuie să mergem mai departe. Dacă nu poți, vinde-le! Eu nu am unde să stau.

M-am gândit atunci să vând totul și să plec. Dar ceva mă ținea legat de aceste case — poate speranța că într-o zi voi regăsi liniștea pe care o aveam când eram copil și bunica făcea cozonaci în bucătăria mică din Ploiești.

Am încercat să impun reguli: fiecare să contribuie la cheltuieli, fiecare să respecte spațiul celuilalt. Dar nimeni nu m-a luat în serios. Unchiul Costel a râs:

— Ce-ai pățit, măi băiete? Te-ai făcut patron?

Mirela mi-a spus că dacă insist prea mult o să plece și o să mă vorbească de rău la toată familia.

Într-o zi am găsit scrisorile mamei într-un sertar vechi. Le-am citit plângând. Scria despre cât de mult îi lipseam după divorț și cât de greu îi era fără noi. Atunci am realizat că toate aceste case nu sunt decât niște cutii goale fără dragoste și fără familie adevărată.

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat:

— Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știam ce să răspund. Voiam doar liniște. Voiam ca familia mea să fie din nou întreagă, dar știam că asta nu se va mai întâmpla niciodată.

Acum stau singur în vila din Cotroceni și mă gândesc dacă nu cumva ar fi fost mai bine să nu fi moștenit nimic. Poate că atunci aș fi putut începe o viață nouă fără umbrele trecutului.

Mă întreb: oare câți dintre noi rămânem prizonieri în casele moștenite și în conflictele familiale? Oare chiar merită să păstrăm ceea ce ne face rău doar pentru că „așa trebuie”? Voi ce ați face în locul meu?