Cât valorează, de fapt, o mamă?

— Tu știi cât primește mama ta pensie? a întrebat brusc Violeta, colega mea de birou, în timp ce-și turna cafeaua.

M-am blocat. În jurul mesei, toți păreau să aștepte răspunsul meu. Am zâmbit strâmb și am ridicat din umeri.

— Nu știu. E treaba ei, nu a mea.

Am simțit privirile lor curioase și puțin acuzatoare. Discuția a continuat fără mine, dar cuvintele Violetei mi-au rămas în minte ca un ecou. Niciodată nu m-am gândit serios la pensia mamei mele. Pentru mine, mama era mereu acolo — o prezență caldă, dar discretă, care nu cerea niciodată nimic. După ce tata a murit, am presupus că se descurcă. Avea apartamentul ei din Drumul Taberei, câteva prietene cu care mergea la biserică și grădina de la bloc unde cultiva roșii și busuioc.

Seara aceea am sunat-o.

— Ce faci, mamă?

— Bine, draga mea. Uite, tocmai am pus niște ardei la copt. Tu?

Am ezitat.

— La birou s-a discutat azi despre pensii… Tu te descurci cu banii?

A tăcut o clipă.

— Nu-ți face griji pentru mine. M-am obișnuit să mă gospodăresc. Nu vreau să-ți fie greu din cauza mea.

M-am simțit vinovată. De ce nu insistasem niciodată să aflu mai multe? De ce nu mă interesasem de nevoile ei reale?

A doua zi am trecut pe la ea cu o pungă de cumpărături. M-a întâmpinat cu zâmbetul ei blând, dar ochii îi erau obosiți.

— Ce-i cu tine? Nu trebuia să vii special.

— Am avut drum prin zonă, am mințit eu.

Am intrat în bucătărie și am văzut pe masă o factură la gaze, deschisă și pliată de mai multe ori. Am vrut să întreb ceva, dar m-am oprit. Mama a observat privirea mea.

— E scump totul acum… Dar mă descurc. Nu-ți face griji.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit cum mă certa când eram mică dacă nu-mi făceam temele sau dacă uitam să-i spun unde merg. Acum părea atât de mică și vulnerabilă.

În zilele următoare am început să fiu atentă la detalii: hainele ei vechi, telefonul cu taste tocite, frigiderul aproape gol. Într-o seară am găsit-o plângând în fața televizorului.

— Mamă! Ce s-a întâmplat?

— Nimic… M-am uitat la știri. Au arătat o bătrână care a murit singură în casă. M-am gândit că așa ajungem toate…

Am simțit cum mă sufoc de rușine și neputință.

— Nu ești singură! Sunt aici!

Dar știam că nu eram acolo destul. Eram prinsă în viața mea: job, rate la bancă, relația complicată cu Vlad, prietenii mei care nu aveau timp nici pentru părinții lor.

Într-o duminică am decis să vorbesc deschis cu ea.

— Mamă, vreau să știu exact cum stai cu banii. Nu vreau să-ți lipsească nimic.

A oftat adânc.

— Am 1.400 de lei pe lună. După ce plătesc întreținerea și medicamentele… rămân cu puțin pentru mâncare. Dar nu vreau să fiu o povară pentru tine!

Mi-au dat lacrimile.

— Nu ești o povară! Ești mama mea!

A izbucnit și ea în plâns și ne-am îmbrățișat strâns, ca două copile speriate de viitor.

În zilele următoare am început să-i duc constant cumpărături, să-i plătesc facturile online și să petrec mai mult timp cu ea. Vlad s-a supărat că nu mai ieșim atât de des în oraș.

— Ce-ai pățit? De când te-ai transformat în asistent social?

— E mama mea! Dacă nu eu, atunci cine?

S-a uitat la mine ca la o străină.

— Toți avem părinți bătrâni. Nu poți salva pe toată lumea!

Am simțit că mă sufoc între două lumi: una care cere independență și alta care strigă după ajutor.

La serviciu, Violeta a venit într-o zi la mine.

— Am auzit că ai grijă de mama ta acum. Sincer, te admir. Eu nu pot… Tata e prea mândru ca să accepte ceva de la mine.

Mi-am dat seama că nu sunt singura prinsă între vinovăție și neputință. Câți dintre noi nu ne ascundem după scuze? Câți nu știm sau nu vrem să știm cât de greu le este părinților noștri?

Într-o seară, mama mi-a spus încet:

— Știi ce mi-e cel mai frică? Să nu devin inutilă pentru tine…

Am strâns-o de mână.

— Niciodată n-o să fii inutilă pentru mine. Ești tot ce am mai drag pe lume!

Dar adevărul e că timpul trece nemilos peste noi toți. Și uneori uităm că dragostea nu se măsoară doar în vorbe sau vizite rare, ci în grija zilnică pentru cei care ne-au crescut.

Acum mă întreb: câți dintre noi știm cu adevărat cât valorează o mamă? Și câți avem curajul să recunoaștem când ne e rușine sau teamă să ne apropiem de cei dragi? Poate că e timpul să vorbim mai des despre asta…