Cât valorează sacrificiul unui părinte? Povestea mea cu tata, șoferul de autobuz din București

— Nu știu cum faci tu, dar eu îi dau mamei bani în fiecare lună, mi-a spus într-o zi la birou Radu, colegul meu de la contabilitate, în timp ce-și turna cafeaua. Am zâmbit vag, încercând să schimb subiectul, dar privirea lui insistentă m-a făcut să mă simt mic, ca un copil prins cu minciuna. — Tu îl ajuți pe al tău? a continuat el, fără să clipească. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata, șofer de autobuz toată viața, pensionar de câțiva ani, locuiește singur într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Nu mi-am pus niciodată problema să-l ajut financiar. Am considerat mereu că e treaba lui, că a fost bărbat toată viața, că se descurcă. Dar, în clipa aceea, în fața privirii lui Radu, am simțit rușinea ca pe o palmă peste față.

În drum spre casă, am încercat să-mi amintesc ultima dată când l-am întrebat pe tata dacă are nevoie de ceva. Nu-mi venea nimic în minte. Îl vizitam rar, de obicei de sărbători sau când mă chema să-i repar calculatorul. Întotdeauna mă întâmpina cu același zâmbet obosit, cu ochii lui albaștri, adânciți în riduri. — Ce faci, băiete? Hai, stai jos, să-ți pun ceva de mâncare, spunea el, de parcă eu eram copilul, nu el bătrânul care avea nevoie de ajutor.

În seara aceea, am ajuns la el fără să-l anunț. Am bătut la ușă și am așteptat. A deschis încet, cu bastonul în mână. — Vlad, ce surpriză! Ai pățit ceva? — Nu, tată, am venit să te văd, am zis, încercând să-mi ascund emoția. M-a privit lung, apoi a zâmbit și m-a poftit înăuntru. Apartamentul mirosea a vechi, a haine spălate rar și a supă de pui. Pe masă, o farfurie cu pâine uscată și o cană de ceai. — Ai mâncat? — Da, tată, am mâncat, am mințit, ca să nu-l pun pe drumuri. S-a așezat greu pe scaun, oftând. — Cum e la muncă? — Bine, tată, am zis, dar gândurile îmi fugeau la discuția cu Radu. Am privit mâinile lui, noduroase, cu pielea crăpată. Mi-am amintit cum venea acasă, pe vremuri, cu palmele negre de la volan, cum adormea pe canapea cu uniforma pe el, cum se trezea la patru dimineața să prindă primul autobuz.

— Tată, pot să te întreb ceva? — Sigur, băiete. — Cum te descurci cu banii? S-a uitat la mine surprins, apoi a zâmbit trist. — Mă descurc, cum pot. Nu-mi trebuie mult. Am pensia, mai pun deoparte, mai tai de aici, de acolo. — Dar pensia e destulă? — E, dacă nu mă îmbolnăvesc. Dacă nu se strică frigiderul. Dacă nu vine vreo factură mai mare. A râs scurt, amar. — Nu vreau să te încarc cu problemele mele, Vlad. Tu ai viața ta, ai rate, ai de toate. Eu sunt bătrân, m-am obișnuit.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de toate dățile când i-am refuzat apelurile, când i-am spus că sunt prea ocupat, când am uitat să-i iau medicamentele. — Tată, dacă ai nevoie de bani, să-mi spui. — Nu, nu, lasă, nu vreau să-ți fiu povară. — Nu e vorba de povară, tată. E vorba că… că vreau să te ajut. S-a uitat la mine cu ochii umezi. — Ești băiat bun, Vlad. Dar să știi că nu pentru bani am muncit toată viața. Am muncit să ai tu ce-ți trebuie. Să nu-ți lipsească nimic. Să nu ajungi ca mine, să numeri banii de la o pensie la alta.

Am plecat de la el cu sufletul greu. Pe drum, am trecut pe lângă un autobuz vechi, ca cele pe care le conducea el. M-am oprit și am privit șoferul, un bărbat obosit, cu privirea pierdută. M-am întrebat câți copii are, dacă îl sună cineva, dacă îi aduce cineva o pâine sau o vorbă bună.

În zilele următoare, am început să-l vizitez mai des. I-am dus cumpărături, i-am plătit facturile, i-am reparat televizorul. La început, a protestat, apoi a acceptat, cu jumătate de gură. — Nu trebuia, Vlad, nu trebuia, repeta mereu. Dar am văzut cum i se luminează fața când intru pe ușă, cum se bucură de fiecare gest, oricât de mic.

Într-o seară, am stat la masă și am vorbit despre trecut. — Ții minte când te-am dus prima dată cu autobuzul? m-a întrebat el, zâmbind. — Țin minte, tată. Eram mic, mi-era frică să nu mă pierd printre oameni. — Atunci mi-am promis că o să fac orice să-ți fie bine. Poate n-am fost cel mai bun tată, dar am făcut tot ce-am putut. Am simțit cum mi se umezes ochii. — Ai fost cel mai bun tată, tată. Poate eu n-am fost cel mai bun fiu.

Au trecut luni de atunci. Tata e tot singur, tot cu pensia lui mică, dar acum nu mai e singur-singur. Îl sun zilnic, îl vizitez, îi duc ce are nevoie. Am început să-l ascult, să-l întreb, să-l văd cu adevărat. Am înțeles, târziu, cât de mult valorează sacrificiul unui părinte și cât de ușor e să-l iei de bun, să uiți, să te pierzi în propriile griji.

Mă întreb, uneori, câți dintre noi ne gândim la părinții noștri, la ce simt, la ce le lipsește. Câți avem curajul să-i întrebăm: „Ai nevoie de ajutor?” Sau ne ascundem după scuze, după rușine, după fuga de responsabilitate? Poate că nu e niciodată prea târziu să reparăm, să fim acolo, să arătăm că ne pasă. Voi când ați vorbit ultima dată cu părinții voștri despre ce simt și ce au nevoie? Oare cât valorează, cu adevărat, sacrificiul lor?