Cina care mi-a schimbat viața: O seară la Bistro cu gust de adevăr

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina mă privea uluită peste masa mică de la Bistro. Farfuriile aburinde cu paste rămăseseră neatins, iar lumina caldă a restaurantului nu mai reușea să ascundă tensiunea care plutea între noi.

Totul trebuia să fie perfect în acea seară. Îmi repetasem discursul de zeci de ori în minte: urma să-i cer Irinei mâna, să-i spun cât de mult o iubesc și cât de mult îmi doresc să-mi fie alături pentru tot restul vieții. Rezervasem masa noastră preferată, la geam, unde ne întâlnisem prima dată. Aveam inelul ascuns în buzunarul sacoului și un buchet mic de lalele galbene, florile ei preferate.

Dar când am ajuns la Bistro, Vlad era deja acolo. Fratele meu mai mare, mereu imprevizibil, stătea la bar cu un pahar de vin roșu și zâmbea larg. Nu-l mai văzusem de luni bune, după ce ne certaserăm rău din cauza moștenirii lăsate de tata. Nu voiam să stric seara, așa că am încercat să-l ignor, dar el s-a apropiat imediat de masa noastră.

— Ce coincidență! Să nu-mi spui că ai venit aici doar ca să mănânci paste, a glumit el, dar privirea lui era tăioasă.

Irina a încercat să destindă atmosfera:
— Vlad, vrei să ni te alături?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să fie acolo. Nu în seara asta.

— Nu cred că e cazul… am început eu, dar Vlad deja își trăgea un scaun lângă noi.

A urmat o oră chinuitoare. Vlad povestea cu voce tare despre afacerile lui dubioase din Cluj, făcea glume nepotrivite și o privea pe Irina cu un interes care mă făcea să fierb pe dinăuntru. Încercam să găsesc momentul potrivit să scot inelul, dar fiecare încercare era întreruptă de o remarcă sarcastică sau o întrebare incomodă.

La un moment dat, Vlad s-a ridicat brusc:
— Mă scuzați o clipă, trebuie să răspund la un telefon.

Am profitat de ocazie și am scos cutiuța cu inelul din buzunar. Dar când am deschis-o sub masă, am simțit cum mi se taie respirația: era goală. Inelul dispăruse.

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat Irina îngrijorată.

— Nimic… doar că… am uitat ceva important acasă, am bâiguit eu, încercând să-mi ascund panica.

Vlad s-a întors cu un zâmbet larg:
— Totul e în regulă?

Nu mai puteam suporta. M-am ridicat brusc și l-am tras pe Vlad deoparte, lângă toaletă.

— Unde e inelul? am șoptit printre dinți.

— Ce inel? a ridicat el din umeri, dar ochii îi sclipeau batjocoritor.

— Știi foarte bine despre ce vorbesc! L-ai luat din buzunarul meu când m-ai îmbrățișat la început!

Vlad a râs scurt:
— Poate că da… poate că nu. Dar tu chiar crezi că Irina merită să fie prinsă între noi doi? Ai uitat ce s-a întâmplat anul trecut?

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Anul trecut, după moartea tatălui nostru, Vlad și cu mine ne-am certat urât pentru apartamentul din centru. Irina fusese singura care mă susținuse atunci. Dar Vlad avea dreptate: relația noastră fusese mereu umbrită de conflictele din familie.

— Dă-mi inelul! am spus printre dinți.

Vlad a scos cutiuța din buzunarul hainei și mi-a întins-o fără un cuvânt. L-am privit în ochi și am văzut acolo toată furia și tristețea pe care le purtam amândoi de ani de zile.

M-am întors la masă tremurând. Irina mă privea speriată.

— Ce se întâmplă cu voi doi? Nu mai pot suporta tensiunea asta!

Am inspirat adânc și am pus cutiuța pe masă.

— Irina… voiam să-ți cer ceva important în seara asta. Dar nu pot să fac asta până nu-ți spun adevărul: familia mea e un haos și eu nu știu dacă pot să te trag după mine în toată nebunia asta…

Irina a luat mâna mea în a ei:
— Nu contează ce s-a întâmplat între voi doi. Contează ce alegem noi doi să fim împreună. Dar trebuie să fii sincer cu mine.

Vlad s-a ridicat brusc:
— Voi doi meritați unul pe altul! Eu plec!

A ieșit trântind ușa restaurantului. Am rămas singuri la masă, cu inelul între noi și cu toate rănile vechi deschise din nou.

Am plâns amândoi în acea seară. Am vorbit ore întregi despre familie, despre trădări și iertare. Irina m-a iertat pentru tot ce nu-i spusesem până atunci. Iar eu am înțeles că uneori trebuie să lași trecutul în urmă ca să poți merge mai departe.

Nu i-am pus inelul pe deget în acea seară. Dar am știut că dacă va veni ziua aceea, va fi pentru că suntem pregătiți să fim sinceri unul cu celălalt.

Mă întreb uneori: câți dintre noi tragem după noi poveri vechi care ne otrăvesc prezentul? Oare cât de mult curaj ne trebuie ca să spunem adevărul celor pe care îi iubim?