Cina trădării: Între mama-soacră și iubirea pierdută

— Iar ai mâncat la mama ta, nu-i așa? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuria cu ciorbă rămasă neatinsă se răcea pe masă. Radu s-a oprit în prag, cu geaca încă pe el, privindu-mă ca și cum nu ar fi înțeles de ce sunt supărată.

— Nu e mare lucru, Livia. Am trecut pe la ea, era aproape de birou și… mi-a dat niște sarmale. Știi cum e mama, nu poate să mă lase să plec flămând.

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresia rece. Simțeam cum mă sufoc între pereții aceștia plini de amintiri, de poze cu noi doi zâmbind fals la nunta noastră, de promisiuni care acum păreau doar vorbe goale.

— Și eu? Eu ce sunt? O umbră în casa asta? De ce nu mi-ai spus?

Radu a oftat, evitându-mi privirea. — Nu vreau să ne certăm din nimicuri, Livia. E doar mâncare.

Dar pentru mine nu era doar mâncare. Era totul. Era felul în care încercam să-i gătesc ce-i place, să-l fac să se simtă acasă după o zi grea. Era modul meu stângaci de a-i arăta că-l iubesc, chiar dacă nu-mi ieșeau mereu rețetele ca la mama lui. Era lupta mea cu nesiguranța, cu sentimentul că niciodată nu voi fi destul de bună.

În acea noapte, am adormit cu spatele la el, lacrimile curgându-mi pe pernă. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva, dacă nu eram eu problema. Poate că nu eram făcută să fiu soție. Poate că dragostea nu era suficientă.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe frigider: „Sunt la mama. Nu mă aștepta.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Irina.

— Livia, trebuie să vorbești cu el! Nu poți lăsa lucrurile așa. Poate nici nu-și dă seama cât te rănește.

Dar cum să-i spun? Cum să-i explic că fiecare vizită la mama lui era ca o palmă peste sufletul meu? Că mă simțeam mică și neînsemnată de fiecare dată când îmi compara ciorba cu a ei sau când îmi spunea, zâmbind ironic: „Mama pune mereu leuștean proaspăt, de aia are gustul ăla.”

Seara, când s-a întors acasă, l-am așteptat în bucătărie. Am pus pe masă două farfurii cu tocăniță de pui — rețeta mamei lui, după ce o găsisem pe un forum culinar.

— Ce-i asta? a întrebat el mirat.

— Tocăniță ca la mama ta. Poate așa o să vrei să mănânci și acasă.

A tăcut. A luat o lingură, a gustat și a zâmbit forțat.

— E bună… dar parcă îi lipsește ceva.

Atunci am izbucnit:

— Îi lipsește mama ta! Asta îi lipsește! Nu pot să fiu ea, Radu! Nu pot să gătesc ca ea, nu pot să-ți spun poveștile copilăriei tale, nu pot să-ți alin dorul de acasă! Dar sunt aici! Sunt soția ta! Nu merit și eu un pic de loialitate?

Radu s-a ridicat nervos:

— Nu e vorba de loialitate! E vorba că acolo mă simt liniștit! Tu mereu ai ceva de reproșat!

— Pentru că mă doare! Pentru că simt că nu contez!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu tocănița rece și cu inima frântă.

Zilele următoare au fost un chin. Ne evitam prin casă ca doi străini. Mama lui Radu m-a sunat într-o seară:

— Livia, dragă, Radu e supărat. Ce i-ai făcut?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Poate ar trebui să-l întrebați ce-mi face el mie!

A tăcut prelung.

— Știi, draga mea, bărbații au nevoie să fie răsfățați… Să simtă că cineva are grijă de ei.

— Și eu? Cine are grijă de mine?

Am închis telefonul plângând. M-am simțit atât de singură încât am vrut să fug din propria viață.

Într-o duminică dimineață, am decis să plec la părinții mei în sat. Am mers pe jos până la gară, cu ochii în pământ și sufletul greu. Mama m-a primit cu brațele deschise.

— Ce s-a întâmplat, fata mea?

Am izbucnit în plâns:

— Nu mai știu cine sunt… Nu mai știu dacă Radu mă iubește sau dacă doar îi țin locul până ajunge la mama lui.

Mama m-a strâns la piept:

— O căsnicie e grea, Livia. Dar trebuie să vă vorbiți deschis. Să-i spui ce simți, fără reproșuri. S-ar putea ca și el să se simtă pierdut între două lumi.

M-am întors acasă după două zile. Radu era în bucătărie, făcând cafea.

— Mi-a fost dor de tine, a spus încet.

M-am așezat lângă el.

— Radu… trebuie să vorbim. Eu nu pot trăi mereu cu teama că nu sunt destul pentru tine. Vreau să știu dacă mai avem o șansă sau dacă locul meu va fi mereu în umbra mamei tale.

A tăcut mult timp.

— Nici eu nu știu cum să fac… M-am obișnuit ca mama să fie acolo pentru mine. Dar nu vreau să te pierd pe tine.

Am plâns amândoi atunci. Ne-am promis că vom merge împreună la consiliere de cuplu și că vom încerca să ne regăsim unul pe celălalt fără să ne mai comparăm cu trecutul sau cu alții.

Nu știu dacă vom reuși. Dar știu că merit să fiu iubită pentru ceea ce sunt eu — nu pentru cât de bine gătesc sau cât semăn cu mama lui.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem identitatea încercând să fim „ca la mama acasă”? Ce înseamnă loialitatea într-o familie: să-ți urmezi inima sau obiceiurile vechi?